OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Textul, ma rog, sotronul, cum ii zici tu, articolul publicat saptamina trecuta... Pastenague nu-si gasea cuvintele. Aproape ca se bilbiia. Inseamna ca era nemultumit.
– Nu mi-a placut!, suiera el in sfirsit.
N-am zis nimic. Am asteptat sa continue. Doar nu era sa protestez sau, mai rau, sa-mi cer scuze. in definitiv, Pastenague e si el un cititor. Nu i-a placut? Sa fie sanatos!

– Nici lui Mihnea Gheorghiu nu cred ca i-a placut, am adaugat eu ca sa-i dau totusi o sansa sa continue discutia.
– Nu-i vorba de Mihnea Gheorghiu. Putin imi pasa de el, ca si de altii ca el care fac parte, cum se zice mai nou, din „generatia expirata“. Ma intreb citi ani sa aiba inventatorul acestei sintagme...
Iata inca o deviere in discutia noastra. Ca s-o evit, am pus iarasi intrebarea, mai direct:
– Atunci ce nu ti-a placut?
– Nu mi-a placut ambiguitatea articolului cind te referi la Goma. Nu stiu daca cititorii obisnuiti sau care nu te cunosc ori te cunosc doar din auzite au priceput care e atitudinea ta fata de Paul Goma...
-
Nu putem intelege chiar totul... Nici eu, de pilda, n-am inteles pasiunea asta romaneasca pentru amalgam. Si graba cu care lipim etichetele pe fruntea adversarilor nostri, e de ajuns sa ne supere putin cutare si-l si trimitem la stilpul infamiei...

N-am inteles ce cauta Eugen Simion in fruntea listei „generatiei expirate“, alaturi de critici sau istorici literari ca Ion Dodu Balan, Dan Zamfirescu sau Marian Popa. E adevarat ca amalgam exista si in Dictionarul general al literaturii romane initiat si condus de Eugen Simion, dar „pedeapsa“ e disproportionata. Eugen Simion, orice s-ar spune despre el pe plan politic (si chiar si aici se exagereaza!), ramine unul dintre criticii importanti ai generatiei sale. Cum poate fi comparat cu cei numiti mai sus?
De asemenea, mi se pare nedrept ca Fanus Neagu sa fie pus alaturi de Dinu Sararu si de altii de talia acestuia. Iar in ce-l priveste pe Ion Gheorghe, eu il consider un poet foarte interesant, care ar trebui recitit.
-
Dar vorbeste-ne si despre Paul Goma, o, tu, Cavaler al Dreptatii si al Adevarului!..., ma ironizeaza Pastenague.
-
Pastenague e mai tinar decit mine. Unii cititori stiu asta pentru ca am mai spus-o, altii, chiar daca nu stiu, au inteles din context. Cititorii romani, mai ales cei care citesc Observator cultural, sint foarte inteligenti.
Pastenague e un alter-ego al meu a carui virsta am stabilit-o scazind din virsta mea destul de dolofana cei 20 de ani de exil fortat. E, asadar, un optzecist... Altfel spus, a inceput sa imbatrineasca si el! Cind a scris Pigeon vole, prin anii ’85-’88, inainte de schimbarea de regim, nu avea decit vreo 31-34 de ani.
Probabil ca asa se explica atractia lui pentru revista Contrapunct, din anii ’90. Mi-aduc aminte ca, pe vremea aceea, si Contrapunct, si Romania literara salasluiau la Casa Scinteii. Redactiile erau vecine.

Ei bine, Pastenague nu avea ochi decit pentru Contrapunct, condusa de Stoiciu si Grosan. Pasiunea lui pentru aceasta revista era asa de mare incit se comporta grosolan: trecea pe linga Romania literara si nu se oprea, degeaba Nicolae Manolescu ne facea semne disperate sa ne oprim, sa stam de vorba, eventual sa publicam si altceva decit fragmente din jurnalul meu (era moda jurnalelor!) intitulat Un roman la Paris. Sotroanele si tot ce atingea actualitatea le dadeam la Contrapunct, revista tinerilor, a optzecistilor.
Din asta cred ca mi s-a tras antipatia lui Nicolae Manolescu. Pe vremea aceea, inca mai scria din cind in cind critica literara. A scris, de exemplu, despre Monica Lovinescu, despre Mamaliga si despre alti corifei ai exilului. Abia mai tirziu s-a apucat de politica. Breban spunea ca nu are talent pentru politica, eu il aparam, mi se parea ca, dimpotriva, in critica, nu are un punct de vedere consecvent si scrie mai mult dupa ureche, ii preferam pe Eugen Simion si, mai ales, pe Valeriu Cristea. De fapt aveam amindoi dreptate...
-

N-am incotro, trebuie sa vorbesc din nou despre Paul Goma. Si nu vreau sa ma lungesc, s-o iau din anii cind Goma, proaspat scapat din inchisorile comuniste, mai precis din domiciliul fortat care a urmat puscariei... L-am cunoscut ceva mai tirziu, prin 1966. in 1968 ne certam deja: el tinea mortis sa intre in Partid. Sa facem un salt de zece ani... Goma vine pentru a doua oara la Paris: cu nevasta si copil. intre timp avusese loc „miscarea Goma“, in care rolul meu se reduce din ce in ce mai mult in ultimul timp... Oare Orwell o sa aiba ultimul cuvint? Istoria, in gura unora, nici macar nu ma mai mentioneaza ca „disident“. De fapt nici n-am fost un disident, nu m-am abatut de la linia Partidului ca Paul Goma sau Breban, am fost un opozant. As putea sa-i intreb pe toti acesti orwellieni de ce zac in dulapul meu din Paris toate scrisorile de aderare a celor care ii scriau lui Goma inainte si dupa cutremurul din 1977? Sa trecem... Abia coborit din avion, Paul Goma a fost silit sa suporte discursul meu radical si fanatic: nu credeam ca e eficace lupta care se duce in afara Romaniei si-l intrebam, cu o cruzime de care acum mi-e cam rusine, cind are de gind sa se intoarca in tara. Ei bine, atunci ar fi putut foarte bine sa-mi inchida gura spunindu-mi ca i s-a luat cetatenia romana, ca i s-a retras, prin decret, sau altfel. N-a spus nimic. Nici atunci, nici mai tirziu. Nici mie, nici altora. Abia dupa schimbarea regimului, dupa 1989, uitindu-se in oglinda, a observat ca de pe pieptul lui plin de decoratii – ca al unui general sovietic! – una singura lipsea: retragerea cetateniei.

Forta lui Paul Goma sta in capacitatea lui de-a crede dupa un timp tot ce-i trece prin cap in legatura cu el sau cu altii. Iar dupa ce-l asterne pe hirtie, sub o forma sau alta, gindul devine realitate, visul devine istorie. Pe vremuri, il comparam pe Goma cu Golemul rabinului Löwe. Acum imi dau seama ca rabinul l-a scapat din mina.
– Dar de ce ai semnat apelul in favoarea lui?, tipa Pastenague.
Voi explica asta data viitoare.