OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin aceasta rubrica ne propunem sa oferim cititorilor Observatorului cultural oportunitatea cunoasterii, in linii generale, a caracteristicilor structurale si ornamentale ce insotesc stilurile mobilierului european in evolutia lui temporala, dezvaluind, putin cate putin, o pagina de viata de odinioara.
Element definitoriu al ambientului interior, mobilierul este, in acelasi timp, o marturie a habitatului in diferite etape de dezvoltare istorica, este optiunea, macar a unui segment social, pentru modelele propuse de artistii ce dadeau tonul in moda vremii, este, in ultima instanta, o componenta a mentalitatii de grup la un moment dat.

Dintre etapele parcurse de-a lungul Evului Mediu, retinem arta gotica, nu numai o arta sau un „stil al catedralelor“, de vreme ce ofera si un program coerent in arta mobilierului care, asa cum vom vedea si in secolele urmatoare, se supune unor cutume formale si decorative prestabilite.
Stil prin excelenta arhitectural, debutind in Franta in 1140 prin construirea bisericii Saint-Denis, extins apoi din Paris si Ile de France in toate provinciile franceze, goticul, considerat aici, pe drept cuvint „stil national“, va fi bine primit si in Anglia, statele germane, Flandra, Ungaria, Cehia sau Transilvania.
Stilul gotic functioneaza astfel ca un liant al unei Europe atit de divizate politic.

Mobilierul gotic, atit cit permitea un habitat destul de restrins si sumar, este poate mai acut influentat de arhitectura decit in alte stiluri, preluind de la aceasta o serie de componente formale si
ornamentale.
In acest sens, un elocvent exemplu ni-l ofera tronurile, destinate inaltilor prelati si demnitari. Suportii si spatarele acestora, adevarate dantelarii in lemn, reproduc ogivele in arc frint, traforurile treflate sau quatrolobate si arcele in acolada, sprijinite pe pinacluri decorate cu fleuroane, toate constituind elemente ale ferestrelor gotice.
O alta piesa aparuta in goticul francez, dar la fel de agreata si in Anglia, ce-si prelungeste prezenta si in interioarele renascentiste, este dressoir-ul, piesa de aparat, ce servea la etalarea veselei de aur si argint, sau ca mobila auxiliara la servitul mesei.

In secolul al XV-lea dressoir-ul se compunea dintr-un corp superior, hexagonal, cu doua usi si doua sertare, sprijinit pe montanti sau colonete fixate pe un pos tament ce urmeaza conturul structurii superioare.
Decoratia sculpturala se etala pe panourile usilor in relief, intr-o impletitura densa de lujeri, aidoma unor arabescuri.
Un alt element conventional al decorului gotic, pe care-l regasim pe partea inferioara, adosata a dressoir-urilor, este asa-numitul „parchemin replié“ sau „plis de serviette“, decor ce imita in lemn faldurile, pliseurile unor materiale textile. El va crea o moda foarte acuzata in secolul al XV-lea in Franta, Germania nordica, Anglia, Tarile de Jos, desfasurindu-se nu numai pe suprafetele mobilelor (lazi, paturi), ci si pe boaseria peretilor. Motivul va subzista si in secolul urmator, cedind cu greu noilor ornamente renascentiste, care tind sa se impuna.
Daca tarile amintite vor avea la indemina un lemn de esenta tare, stejarul, mai cu seama, care se preta la acest gen de sculptura, in schimb statele sudice ale Germaniei, Elvetia, Austria, Ungaria si Transilvania, opteaza pentru un lemn de esenta moale, bradul si pentru o sculptura in relief plat (Flachschnit).

Este agreata o ornamentica vegetala, vrejuri sinuoase de frunze cu flori si ciorchini de struguri, ce se deruleaza in jurul unui ax central, decoratie statica, lipsita de volume. Nu sint uitate nici motivele geometrice, venite din veacurile anterioare, cum sint stelele, rozarele in diferite variante sau frunzele alungite, stilizate, intocmai ca si decorurile catedralelor gotice.
Aceste elemente se conjuga perfect pe una dintre piesele caracteristice zonelor amintite, marele dulap, o mobila masiva, cu aspectul a doua lazi suprapuse, cu cite doua usi, piesa la care decorul nu este inserat pe panouri, ca la dressoir, ci este repartizat pe montanti si traverse, pentru a-i sublinia osatura, aceasta constituind o caracteristica a acestui areal geografic in secolul al XV-lea si prima jumatate a celui urmator.
Stilul gotic, desemnat cu dispret de umanistii italieni ca un stil barbar, va fi uitat timp de secole de artizanii europeni, pentru ca in prima jumatate a secolului al XIX-lea (1820-1840), in perioada romantica, stilul sa reinvie sub forma „stilului neo-gotic“ sau „gotic trubadur“, diferita de original, dar multumitoare pentru nostalgicii Evului Mediu.