OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vladimir PASTI
Ultima inegalitate. Relatiile de gen in Romania
Prefata de Mihaela Miroiu.
Editura Polirom,
Colectia „Studii de gen“,
Iasi, 2003,
264 p., f.p.


Pentru cei care inca mai cred ca studiile de gen sint o moda importata din Occident, nelalocul ei in tolerantul context romanesc si mai mult ca sigur expirata in tarile de origine, volumul lui Vladimir Pasti reprezinta o provocare de la titlu si sfirsind cu ultima pagina.
Titlul poate fi citit in cheie pesimista (problemele legate de gen sint mereu aminate, sint mereu pe ultimul loc in orice lista a prioritatilor societatii romanesti), dar si intr-una optimista (iata, am ajuns cu adevarat la ultima inegalitate dintre oameni; o data depasita, oamenii vor fi cu adevarat „egali“ in privinta oportunitatilor lor). Lectura cartii ofera suficiente argumente pentru ambele versiuni.

Ultima inegalitate. Relatiile de gen in Romania este un volum care ar trebui citit in mod obligatoriu cel putin de o categorie a societatii romanesti, anume de clasa politica. Din pacate, sistemul bibliografiilor obligatorii se opreste la portile invatamintului superior si uneori nici aici nu prea e luat in serios. Avem de-a face cu o radiografie extrem de lucida a socetatii romanesti de dinaintea lui 1990 si din timpul tranzitiei, chiar daca titlul pare sa atenueze, cu modestie, dimensiunea cercetarii. Asta nu inseamna ca volumul nu ar fi (mai ales) despre relatiile de gen in Romania. Insa aceasta „limitare“ (din perspectiva unei traditii care trebuie sa fie neaparat holistice si universaliste – la „macro“-nivelul frazeologiei a ceea ce inseamna, de multe ori, pe „micul“ ecran nelipsit din gospodariile romanesti, „analiza societatii romanesti“) inseamna exact ceea ce promoveaza modelul universitar din alte zone ale globului: o mostra de specializare si profesionalism din partea cercetatorului.

De prisos a mai spune ca toate acestea il rasplatesc pe respectivul cercetator printr-un rezultat de exceptie: analiza „relatiilor de gen“, facuta cu rigoare si profesionalism, duce la conturarea unui tablou mult mai clar al acestei perioade decit o reusesc destui experti in imaginea Romaniei. Asta si datorita proprietatilor interdisciplinare (re)cunoscute ale „relatiilor de gen“: complexitatea si intricarea lor in structurile sociale, incit nici o cercetare a acestora nu poate ramine o „simpla“ cercetare a unor relatii specifice si dinainte continute in limitarile altor categorii: economice, sociale, culturale. Faptul ca o cercetare riguroasa aplicata asupra contextului romanesc abordeaza „probleme fara nume“, denumite patriarhat, dominare, relatii politice intre barbati si femei, poate provoca uimire doar necunoscatorilor.
Volumul isi propune sa demonteze sistematic o serie intreaga de mituri ridicate la nivel de ideologie. O lista selectiva a lor ar suna in felul urmator:
1. „comunismul a rezolvat problemele femeilor in Romania“;
2. „tranzitia romaneasca e neutra fata de gen“;
3. patriarhatul, relatiile de gen si, in general, feminismul reprezinta probleme doar pentru societatea americana;
4. lipsa unei ideologii e intotdeauna preferabila unei ideologii;
5. mitul absentei discriminarii de gen in societatea romaneasca;
6. mitul potrivit caruia feminismul priveste exclusiv si apartine exclusiv femeilor.

Desigur, demontarea miturilor ideologiei patriarhatului reprezinta doar prima parte a demersului – asa cum spune Slavoj Zizek, denuntarea unei ideologii inseamna zorii unei ideologii noi. O varianta propusa de autor este solutia feminista, care s-a opus in mod constant ideologiei patriarhale. La modul concret insa, pentru a avea efect, o asemenea constructie ar avea nevoie de un fundament, de o baza sociala, cu alte cuvinte, de o miscare feminista capabila sa o articuleze si sa o sustina. Din pacate – si aici analiza autorului nu ni se pare „dura“, ci cit se poate de realista –, o asemenea miscare (existenta in perioada interbelica, asa cum arata volumul coordonat de Stefania Mihailescu din aceeasi colectie) nu a aparut cu adevarat in Romania tranzitiei postcomuniste. Motivele sint numeroase si binecunoscute: numarul mic al celor care au acceptat si promovat ideea de feminism (si care, cum spune Mihaela Miroiu, nu puteau face si cercetare, si activism in acelasi timp); eterna „mostenire“ comunista; noianul de probleme ale tranzitiei; antifeminismul traditionalist manifest intr-o parte semnificativa a societatii civile, mass-media si politicii romanesti. In aceasta privinta, putem considera volumul ca reprezentind (si) un „manifest“ care, coroborat cu alte demersuri de acest gen, va produce (poate), intr-un viitor incert, masa critica necesara cristalizarii unei asemenea miscari.

Una dintre solutiile posibile de inspiratie feminista propuse in volum la problema patriarhatului – in anumite cadre si pentru anumite segmente sociale – este parteneriatul (real) dintre barbati si femei. Credem ca aceasta solutie isi dovedeste validitatea chiar prin intermediul acestei carti, expresie a mai multor parteneriate (cel de gen este doar unul dintre ele): intre cercetarea teoretica si politicile publice, intre textul autorului si… textul prefetei, intre cercetatorii maturi si tinerii masteranzi ai SNSPA etc. In felul acesta, posibilitatea depasirii inegalitatilor este pusa in evidenta mai mult decit convingator.
Nu ne ramine decit sa speram ca atit cititorii, cit si cititoarele Colectiei „Studii de gen“ a Editurii Polirom si ai acestui volum sa accepte parteneriatul si toate consecintele acestuia, atit in vietile lor private, cit si in cele publice…