Nu stiu daca ideea de acum exact un an (iunie 2006) a unor tineri din Timisoara: „Romani, sa dam Mozart la tot cartierul“, a fost pusa in aplicare, dar ideea lui Mazilu+Dabija de a tese citeva povesti din viata unui bloc pe muzica de Bach si a le da inclusiv rapperilor a fost, ba chiar cu brio.
Spectacolul e foarte frumos, dar respecta, oarecum, o reteta (de mare succes) pe care cei doi autori, carora li se adauga acum si coregraful israelian Amir Kolben, o stapinesc perfect, au experimentat-o deja cu Un tango mas.
Sint, totusi, citeva lucruri noi. in primul rind, momentele Cocai Bloos, care adincesc si motiveaza ideea de teatru-dans. Coca Bloos construieste cu discretie, cu negraita modestie, si, mai ales, cu talentul ei urias, un personaj straniu, care se misca mecanic, alternind expresia de animal haituit cu aceea a omului resemnat, redus la gesturile elementare (tulburatoare este mai cu seama scena in care isi maninca, aproape, cu devotiune religioasa, oul), si aduce caldura, umorul tandru care sa echilibreze celelalte personaje construite mai degraba din convulsii. Ce noroc are teatrul romanesc cu asemenea actori!
Al doilea element de noutate este aducerea in spectacol a unui celebru (in alta lume decit cea in care ne invirtim de obicei) dansator de break-dance, sef de trupa hip-hop: CRBL (cerebel, pentru neinitiati). V-ati imaginat ca se poate dansa break-dance pe muzica de Bach? Ei bine, se poate, si e chiar foarte bine. Sigur, e un loc comun sa spui ca Bach e atit de cuprinzator incit in el orice isi gaseste locul, cu el orice se poate armoniza etc.; dar nu stiu citi altii au mai incercat pina acum (a facut-o Pasolini, in Accatone, primul sau film, cind a pus prostituatele si proxenetii de la marginea Romei sa evolueze si sa se bata in colb pe Mathäus Passion). Or, CRBL e uluitor de expresiv, iar miscarile care pareau sa fie dictate numai de expectoratiile hip-hop devin acum aproape suave.
in fine, scenografia lui Alexandru Dabija si Laura Paraschiv, esentializata, de mare puritate, ca de obicei, reusind sa creeze acea stare magica din spectacolele lui Dabija, si efectele video (Casa Gontz). Cele patru cuburi plasate la inaltimi diferite si legate intre ele prin scari metalice inchipuie (apartamentele) blocul(ui). Pe fundal, si chiar pe un cearsaf care inchide la un moment dat unul dintre apartamente, se proiecteaza fatada unui bloc sau imagini din interioare. Totul se misca, avem in fata un fel de bloc Rubik, cu apartamente intersanjabile. Socul pe care ti-l da fatada aceea apasatoare, gri, strivitoare, de bloc ceausist (parc-ar fi scene dintr-un Kieslowski) rimeaza perfect cu personajul Cocai Bloos si e compensat doar de intilnirea fortuita a cuplului Razvan Mazilu-Monica Petrica si de bonomia relaxata a lui CRBL.
Si astfel ajungem la centrul de greutate al spectacolului: evolutiile celor doi excelenti dansatori/balerini. Impresia mea, de nespecialist, amator doar in ale dansului (de aceea nici nu ma hazardez la o analiza „de text coregrafic“: a facut-o, cred, foarte bine, Gina Serbanescu in cronica din Observator cultural), este ca, desi cei doi se misca foarte bine, de data asta limbajul e cam sarac, pedalind excesiv pe registrul spasmodic si inclestare.
Am avut impresia ca se repeta, mai ales Mazilu in solouri, ca foloseste doar citeva scheme/miscari verificate si exprima cam putin, nu ajunge la intensitatea pe care i-o stiam. As zice ca m-au impresionat mult mai mult in Un tango mas, unde poate ca expresivitatea lor se nutrea si din forta „figurilor impuse“ (desi, acolo, momentul cel mai puternic mi s-a parut cel de pe masa, in care nu se dansa). Ar fi mare pacat ca Razvan Mazilu sa ajunga deja la un manierism autosuficient; e prea devreme. Pe de alta parte, duetul lor, dansul inlantuit, sarutul nesfirsit creat de Amir Kolben, e de o mare frumusete.
Cum spuneam, un spectacol care va face, cu siguranta, sali pline, care poate fi usor exportat (splendidul caiet-program bilingv, romano-englez, cu motivatii/explicatii din Kandinski, Cioran, Goetz etc., arata ca totul a fost deja pregatit) si care face o excelenta propaganda unui gen, teatrul-dans, inca nu destul cultivat la noi.

