OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bun, dacă eşti Mourinho mai scapi cîte-o şopîrlă, iar dacă eşti Sir Alex Fergusson, trimiţi secundul la conferinţa de presă, tocmai ca să nu scapi şopîrle în cascadă. În cadru intim, sigur că limitele sînt mult mai largi, pînă la absenţă. La antrenamente şi în vestiar se abordează o largă paletă de subiecte, cu vîrf şi îndesat. Dar tot e un lucru pe care antrenorul n-o să-l spună. Deja suspansul vă copleşeşte. Ei bine, iată-l: „Prea puţine driblinguri, băieţi. Trebuie să driblăm mai mult“. Păi, evident, na! Cum o să spună aşa ceva?

Puţină arheologie

În fotbalul modern, driblingul e un element anacronic şi periculos. Frînează jocul, îl fragmentează şi e cea mai sigură cale de-a pierde posesia balonului. Fotbalul de azi e unul de viteză. Defensivele contemporane sînt grupate, iuţi, perfect organizate. Marile echipe se apără avansat, cu pressing în terenul adversarului. Omul cu mingea nu are nici timp, nici spaţiu să mai dribleze. Trebuie să-i dea drumul iute, de preferinţă din prima, fără preluare. Iar cel mai important lucru e jocul fără minge. Demarcare permanentă, control perfect al spaţiilor, pentru a nu compromite ţesătura de pase. Dribling? Doar în cazuri excepţionale. Nu mai sîntem la Mondialul din ’82, cu brazilieni şi francezi care driblau la liber. Pe vremea aceea erau hectare de spaţiu, se juca mai la pas. Chiar şi asa, tot italienii şi nemţii au ajuns în finală. Foarte adevărat. Faţă de anii ’80, viteza de joc s-a dublat. Pe atunci, un fotbalist de travaliu mediu apuca să facă în jur de cinci kilometri pe meci. Astăzi, media a crescut la zece kilometri. E un element foarte apreciat, inclusiv de comentatori. Cutare, unsprezece kilometri. Exemplar, a depăşit norma. Cutărică, în schimb, doar opt kilometri, şi-a lăsat echipa de izbelişte. Nu-i de mirare că a fost schimbat. A frînat jocul, l-a fragmentat, ritmul a fost deficitar, ţesătura de pase nu a funcţionat. Evident. Cum vă place fotbalul de la acest Campionat Mondial?

Destine exemplare, destinaţii năucitoare

Anglia lui Capello e crispată şi dă rateuri, Argentina lui Maradona e relaxată şi dă goluri. O fi mai bine aşa? Lasă-le naibii de planuri tactice, să ne simţim bine, băieţi! Prea devreme pentru un verdict, dar într-un campionat dominat clar de modelul Mourinho, argentinienii sînt reconfortanţi ca o ulcică de sangria rece pe arşiţă. Şi da, pînă la urmă, diferenţa stă în dribling. Acolo e spectacolul. Ţesături de pase şi aşezări savante în teren ştiu să facă şi argentinienii. De-a lungul anilor, au avut echipe care au jucat cu un cinism defensiv revoltător sau de-a dreptul huliganic. Au conservat însă arta driblingului, pe care englezii au hotărît să n-o cultive. Sigur, mai driblează şi ei. Cu eficienţa unui petrolier lansat la viteză maximă, care virează într-o zi şi se opreşte în două. Nici germanii nu manifestă aptitudini speciale pentru dribling, cu excepţia lui Lahm, dar el trebuie să fie şi fundaş. Italienii nu-i mai au pe Totti şi Del Pierro. Brazilienii pot să dribleze toţi, însă sistemul lui Dunga le cere să o facă economicos. Iar olandezii, deşi au personal calificat, încă n-au decis că e momentul, mai ales că Robben întîrzie să dea semnalul, nefiind complet refăcut. Bineînţeles, nu orice dribling are rost, dar cu sisteme de joc tot mai robotizate, e singura cale de-a răzbi. Într-o epocă nu chiar îndepărtată, Anglia avea practicanţi remarcabili. John Barnes, Chris Waddle, Paul Gascoine sau Steve McManaman care, la Real Madrid, a inaugurat, de fapt, galeria Galacticilor. Driblingul englezesc era atent, devastator şi plin de umor. Mai ţineţi minte slalomul lui Michael Owen prin apărarea argentiniană, soldat cu un gol la vinclu, în ’98? N-aţi aplaudat în faţa televizorului? Păcat.

Fotbalul şi industria textilă

Bineînţeles, nu-i vina lui Capello că englezii nu prea mai ştiu ce-i driblingul. Şi, de aceea, dau mereu impresia că nu sînt în largul lor cu mingea la picior. Preferă să paseze repede, de obicei mingi lungi, aruncate în faţă, poate le culege cineva. De asemenea, nu-i vina antrenorului că a moştenit un grup de vedete cu ifose. Băieţi prea tineri să se pensioneze, dar prea bogaţi să mai asculte de cineva. Foarte buni în reclame, picaţi din Lună pe teren. Ieşirea lui John Terry, în care anunţa aşa, ca o revoltă în lot, e edificatoare. Totuşi, Fabio a greşit ceva. În mod clar, echipa n-are conducător de joc. Prin definiţie, un playmaker trebuie să posede driblingul ca materie de bază, nu ca a doua specialitate. Or, Joe Cole a fost ţinut pe bancă două meciuri. Cu el la pupitru, Lampard şi Gerrard s-ar fi putut ocupa de ce ştiu mai bine, iar Rooney ar fi primit pase, în loc să-i servească pe alţii. Oricît de deplasat a fost gestul lui Terry, cam avea dreptate cînd îi reproşa antrenorului ignorarea lui Cole. Maradona, în schimb, n-are asemenea probleme. Driblăm? Driblaţi, băieţi. Da’ nu uitaţi să daţi şi pase, goluri, chestii din astea. Bine? Nefiind antrenor, ci doar spirit tutelar, e în largul lui. OK, se poate termina în lacrimi, şi nu de rîs. Dar, pînă aflăm deznodămîntul, de ce să nu visăm? Tot la capitolul dribling eficient, pot fi citate cu satisfacţie contribuţiile spaniolilor Pique, fundaş central, şi Villa. Unul – fundaş central, celălalt – vîrf. Cu Honduras, ce-i drept, aşa că e prea devreme pentru concluzii, mai ales că David Villa a ratat un penalti cu lejeritate de începător. E însă foarte promiţător că spaniolii, obligaţi să cîştige după derapajul elveţian, nu s-au dezis de stilul lor. Acela anacronic, lipsit de realism, periculos. Cu jucători care driblează, semn că se simt în largul lor cu mingea la picior. Ţesătura de pase e minunată, dar fotbalul nu e industrie textilă. Cînd se blochează suveica, un dribling sănătos poate descîlci situaţia cum nu se poate mai bine.