OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prietena mea facea intotdeauna aceeasi greseala si ii tinea de cuvint pe poeti. Nu chiar in linii mari, adica pretinzindu-le sa moara cind vorbeau de atractiosul miracol al mortii, nici sa zboare cind sustineau acest lucru, dar in micile lor marturisiri.
Asa, de pilda, admiratoare a lui Baudelaire, a incercat sa ma faca sa cred ca pisica e un animal extrem de decorativ, nobil, cu miscari lenevoase si hieratice.
Aseara, fiindca dormeam cu fereastra deschisa, doua animale din aceasta nobila si descendenta din faraoni spita au executat pe un acoperis din apropiere un spectacol de dragoste sau de ura (n-am reusit sa disting), dar care m-a tinut treaz pina la 3 dimineata.
Am visat urit toata noaptea. De vina erau poetii, care se complac in fictiuni, de vina era prietena mea care-i credea pe cuvint.
Se facea ca, pina la sfirsit, oamenii de bun simt au infiintat o societate cu scopul de a corecta inadvertentele de la realitate ale domnilor poeti. S-a ales un comitet de actiune si au inceput sa apara editiile remaniate sau puse in concordanta cu faptele.

Imi amintesc ca Cydalise-le lui Nerval sunau cam asa:
„Où sont nos amoureuses
Elles sont à Combe
Là, elles sont plus heureuses –
Epouses des préfets...“
...iar celebrul vers al lui Mallarmé a fost corectat dupa cercetari biografice facute de experti: „La chaire est triste, hélas, et j’ai lu 30.000 livres“.
Mai greu a fost cu poetii fantezisti si cu cei calatori, care s-au dovedit napraznici mincinosi.
Sa nu va inchipuiti ca salutara comisiune impieta asupra continutului poetic al operelor. Marile elanuri lirice erau, bineinteles, crutate. Oamenii mei urmareau pe prezumtiosi si micile poltronerii ale literaturii... care, sa fiu sincer, erau cam multe.
A fost crutat Jean Pellerin, al carui vers plin de modestie a si fost dat de exemplu :
„Hélas! on dit que le papier
Où ma strophe se grise
Sert au coiffeur pour essayer
Cet engin qui te frise...“

(Rampa, 6 iulie 1947)

Fantomele literaturii

Amica mea n-a fost deloc incintata de manifesta mea neincredere in poeti. Zicea ca socotelile mele sint meschinarii, ca usuc poezia ca arsita de afara, ca, in fine, „am sa vad eu“. Lucru care s-a si intimplat:
Aseara, pe o strada dosnica si la o ora cind intunericul, poate canicula, mai slabesc controlul luciditatii... Desi eu cred mai de graba ca e tot un vis, facut, cine stie, cu ochii deschisi, sa vi-l povestesc.

Omul care m-a acostat parea vizibil incurcat de faptul ca trebuie sa procedeze astfel. Era un domn intre doua virste. Intii am observat baretele de la pantofi, apoi din ce in ce mai surprins, franjurile de dantela de la miini, ciorapii lipiti pe picior si, la lumina unui far de automobil, peruca pudrata.
– „Baronul de Crac“, zise el si-mi intinse afectat o mina cu unghiile serios ingrijite. Mi-am amintit atunci de eroul lui Cami si de pataniile lui. Pentru ca era acelasi, probabil, care, tragindu-se, incercase pe timpuri sa se scoata singur din balta.
Pe scurt, baronul imi comunica, dupa diferite preambule, ca are o misiune delicata.
– „Vezi, spunea el, nici nu stii ce inseamna pentru noi, eroii cartilor, un sfirsit adevarat. Povestitorii populari, cind incheiau basmul cu «si au trait asa, fericiti, pina la adinci batrineti» puneau punctul pe «i». Nu mai era loc pentru nici o posibilitate de aventura, de risc, de hazard. Asa, cum am ramas, cei mai multi plutim intre vis si viata, suspendati. Nici morti, nici vii. Nici nu-ti inchipui ce raspundere aveti, voi oamenii de litere, care creati personaje, ii plimbati citeva clipe «prin viata» si apoi ii lasati la voia intimplarii“.

Baronul, la sfirsitul conversatiei, ridicase tonul. Din postulant devenise indignat si, in cele din urma, amenintator.
– „O sa ne stringem toti si o sa venim pe pamint“.
Ideea nu mi-a suris deloc. Desi aveam o bolnava curiozitate sa cunosc, de exemplu, pe marinarul „Kuttel Dadel Du“ al lui Joachim Rinjelrratz sau pe Ostap Binder. Dar nu era pe alese. Ma vedeam dand ochii cu Piotr Verhovenski sau cu Lebedieff si un fior de gheata imi strabatea sira spinarii.
L-am asigurat pe „Baronul de Crac“ ca voi interveni cit de curind, ca vom face ceva, ca vom drege etc. etc. M-am despartit de el foarte ceremonios, foarte atent, dar m-am grabit sa ajung acasa.
Ma apucase o groaza neagra. Aveam certitudinea ca dupa colt ma asteapta Cei patru fara git ai lui Robert Desnos si ma saluta cu emfaza:
– „Vous avez le salut de Robert Macaire, de Robert Houdine, de Robert Robert, de Robert le Diable“.
Pentru satisfacerea „Baronului de Crac“ si a comparsilor sai propun infiintarea unei societati scriitoricesti asemanatoare cu cea veghind la pastrarea monumentelor.
Oamenii sa stea de vorba, sa discute si sa continue pataniile diferitilor eroi, pina la un sfirsit obstesc.
Asa vom scapa de amenintarea umbrelor literaturii.

(Rampa, 13 iulie 1947)

Ora de poezie

Tot prietena mea era de parere ca exista o ora anumita a poeziei. Un ceas la care toate converg catre aceasta s.a.m.d. Se revenea la versul lui Carco:
„L’heure amère des poètes...“
Eu sustineam ca, mai de graba, s-ar putea vorbi de sezoane. De exemplu, canicula usuca poezia si o mototoleste ca pe un pui fara viata. Si de data asta ne-am certat, ea plecand convinsa ca raman aceeasi apa regala capabila de a ataca poezia si de a o dizolva fara mila.
Ajuns acasa, am reflectat si cred ca tot ea are dreptate. Dar, mai de graba, ora de poezie corespunde unui anumit curent. Iata, la romantici, se situeaza intre 9 si 12 noaptea. Poetii stau la masa, cu fereastra deschisa, ca racoarea noptii sa patrunda in odaie si mantia stelata a cerului sa serveasca de decor. Apoi, fereastra deschisa corespunde si posibilitatilor de intrare ale muzei, care, inaripata, sau in orice caz plutitoare in vazduh, nu se cade a intra pe usa.
La simbolisti, ora pare sa fie pe la 4-5, cind se retrage lumina in parcurile englezesti. E o ora foarte concreta a poeziei lui Regnier si chiar a lui Moreas. (Semnatarul primeste protestele pe adresa redactiei, in plic inchis).
Dar, cu socoteala asta, pina la sfirsit, epuizam toate orele. Sa lasam la o parte ceaslovul lui Rilke, din care si amica mea a observat malitios ca nu-mi prea amintesc (trebuie recitit) si sa vedem ce spun prietenii mei fantezistii.
Jean Pellerin isi asuma rolul de-a asigura ora de poezie de la 3 la 4 dimineata, cind incep sa se zdrentuiasca faldurile pelerinei lui Oberon. E tot o ora cu fereastra deschisa, prin care trece prospetimea diminetii:
„Le premier frisson du matin
Une cloche qui tinte
Le songe est mort, le feu s’éteint
La lampe s’éteint“.
Sa observam, in treacat, ca amiaza a fost cel mai mult cintata, totusi ii vom face onoarea lui Valéry cu:
„Midi le juste y compose des feux...“

Daca amica mea va vroi sa aiba alibiuri pentru ceasurile „intre“, i-as putea replica folosind citatul care coloreaza uniform celelalte ore:
„Toate ceasurile ranesc, numai cel din urma ucide“.
Exista insa ore abstracte, care se pot localiza dupa caz:
„Ora de pasla bate
In turla din cetate“.
Sau, cum spune tot Arghezi:
„Linga domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf“.
Nu exista insa o majeistate a ceasului poeziei, sau macar una formala, cum cred naivii. Dl. Al. Philippide a inteles bine asta cind a scandat:
„Si-i ceasul cind pe drumuri de toamna
si noroi
Soseste caravana sacalelor murdare“.
In ceea ce-l priveste pe Pellerin, acesta era mai transant si-i spunea curat muzei, care se pregatea pentru poza clasica, cu bratul dupa gitul lui Musset:
„Muse, prend ton luth et garde ton
baiser“.

La ora 5? La ora cinci se serveste ceaiul si gentilomii usor pudrati de disperarea tragica hamletiana a rampei, ca si de melancolia poeziei isi dau intilnire cu d. Emil Botta, care regizeaza pentru el o plecare de rigoare in genul celeia
„Dati-mi palaria, bastonul, manusile...
Cerniti oglinzile, inchideti usile......“
Si acum imi dau seama ca exista atitea ore, incit ele ies din timp, asa ca prietena mea tot nu avea pina la urma dreptate. Iata numai, de pilda, Ora 25 a tinarului poet Al. Lungu. Si daca e nevoie de autoritati mai elocvente, vom recurge la Joc secund si la:
„O, ceasuri verticale, frunti tirzii!“
Dupa aceste replici comunicate telefonic, prietena mea a avut un zimbet glacial (ghicit dupa intonatie) si mi-a trimis un bilet taios, care incepea cu obligatia de a gasi nou ceas de poezie pe la 2-21/2, cind se sparge si cheful si noctambulii intirzie pe strazi. Biletul termina cu: „fara asta sa nu mai treci pragul casei mele“.
De la care groaznic impas, tot augustul meu prieten, Jean Paul Toulet, „gentilhomme des lettres“ m-a salvat. Am adus Contrerimes si i-am citit negru pe alb:
„Derrière les deux tours qui gardent
son manoir
Cont son fou qui raille et sa dame au
coeur ferme
Le roi boit.
Une voix crie:
On ferme
Nous tombons. Quelqu’un clôt le couvercle. Il fait noir.“

(Rampa, 20 iulie 1947)

Numele si poezia

Un anonim, care-mi urmareste activitatea, m-a oprit ieri pe strada si mi-a spus :
– „Ai gasit un colt in Rampa si te joci de-a poezia. Fii, domnule, mai inventiv. Povestea asta cu amica d-tale, care discuta literatura, nu prea tine. Mai de graba aduce cu un fel de pastisare a lui Tristan Derème. Si el era in criza de imaginatie si si-a gasit doi parteneri de discutie, doamna Baramel si domnul Decalandre, care circulau prin poezie fara nici o dificultate, ca noi prin Cismigiu“.
Eu, m-am simtit destul de jignit, si am ripostat:
– „Draga, intii si intii, amica mea exista. In carne si oase...“
– „Da – rinji el – as vrea sa o cunosc si eu“. Si adauga, zimbind malitios: „Citeaza din Pellerin si Toulet, nu-i asa? Cind mi-o recomanzi si mie?“
– „Vineri“, am raspuns eu prompt si m-am despartit de acest sinistru personaj, trecind grabit pe celalalt trotuar.
„Ca sa vezi“, am meditat pe drum si un val de tandrete mi-a colorat memoria. „Sint sentimental“, am diagnosticat imediat si mi-am administrat un scurt dus artileric, scandat pe strada, in gind. Fiindca, mai ales, fusese vorba de Jean Pellerin:
„...si Francis vous en prie, ouvrez votre
corsage.
Il est sentimental comme carte en
couleurs,
Madame, je l’ai vu pleurer sur
quelques fleurs,
Champetres que faûcha son train
d’atterissage...“

Efectul se vadi destul de tonic. Ajuns in fata casei prietenei mele, psihologia mea capatase un ton cam cenusiu.
Amica mea capatase in dar un fox sirmos. Desigur, m-a intrebat cum sa-l botezam. Eu am raspuns imediat, Fox, replica dupa care am fost complet discreditat.
– „Si se mai zice ca esti un cunoscator de poezie“, a facut ea cu totul plictisita.
De la care considerent a mai pornit o disputa a noastra. Ea sustinea ca Fox e un nume groaznic, tot asa ca, de pilda, Boby. Nu a ajutat nici citarea versului lui Barbu cu care eu, in lipsa de audienti, m-am adresat direct ciinelui:
„...Fox al meu, iti place, hai?“
– „Uite, adevaratii poeti – a continuat ea imperturbabila, stiu sa gaseasca nume stranii: Ulalume, Lenone... chiar slabiciunea Toulet, cind vrea, stie sa potriveasca un nume atit de bizar ca:
„Daoude, aux longues mains.
Et tu portait sa coupe.“

– „Curat bizar“, am adaugat eu inciudat. Era nevasta lui Timur cel schiop, „cauta in Larousse, continuai mintind. Si ca sa nu ne referim la exemple mai nobile, Rimbaud, daca-mi amintesc bine, si-a dedicat un poem unei oarecare Nina. Si alte nume nu prea cred sa gasesti in poemele lui“.
– „Nu cred“, fu replica scurta dar taioasa care urma.
– „Ai dreptate“, intervenii eu, „intr-adevar mai sint niste nume. Mi se pare ca Juliette si Henriette, despre care Jean Arthur, daca-mi amintesc, spune ca seamana destul de bine. Marile muze se numesc Maria, Margareta, Ioana, Elvira, daca vrei.“
– „Da, si Lou? a lui Apollinaire: „C’est Lou qu’on la nommait“.
– „Bine draga, capatai eu curaj, dar marea dragoste a lui Apollinaire a fost tot o Marie, Marie Laurencin.“
– „Asta crezi tu, urma prompt. Si muzele lui Breton cum se numesc?“, intreba ea nemaidindu-mi nici o sansa de scapare.

– „Melusine, Nadja, raspund eu cu jumatate de glas. Dar Aragon n-a cintat ochii Elsei? Si apoi Melusine e un nume comun al romanului cavaleresc. Ceva ca si Ileana Cosinzeana, zina protectoare a casei de Lusignar. Eu nu zic ca nu exista si nume stranii. Dar, de exemplu, Rilke a inchinat un ciclu intreg tot Mariei“.
Amica mea nu suporta contrazicerea. E un fapt susceptibil de mari dezastre. La aceasta ultima replica, s-a aprins si mi-a insirat apasat:
– „Tu tii cel mai mult la Jacob. Te desfid sa-mi citezi de acolo numele eroinelor“.
– „Ursule“, articulai eu si rosii pina la urechi.“ Madame Gagelin, dar acestea sint inadins alese asa. Partenere de calibrul unui astfel de amorez“:
„...Moi, j’ai le dos rond, barbe frisant
les guetres
Point de fessier, voilà ton amoureux
Ululant sous les virgines résédas de tes
fenêtres
Demoiselle de l’entre-sol aux gants de
filet bleu
daca-ti convine sa-ti alegi muzele de la subsol, nu putui eu sa ma stapinesc. Cind e vorba de ceva mai elevat, Jacob scria asa:
„...Dans sa fuite Eleonore...
A défait ses longs cheveux „
(ceea ce, ramine intre noi, nu e prea adevarat). Ultimul meu raspuns dezlantui catastrofa. Amica mea imi servi aceeasi lectie despre proprietatile mele solubile in legatura cu arta si-mi arunca in cap, spre a-mi dovedi valenta numelor, patru versuri din Erich Kästner, de care ma temeam de la inceputul conversatiei :
„Warum macht zwei mal zwei nicht
sieben?
Warum dreht sich die Erde um die
Sonne?
Warum heisst Erna, Erna stats
Ywonne?
Und warum hat das Luder nicht
geschrieben?“
Am incercat sa strecor ceva despre Mariile din cartea lui Kastner, dar am fost incuiat sever cu o chemare rece la ordine:
– „Noi vorbim de ciini“.
Atunci mi-am luat inima in dinti si i-am spus, fara sa ma gindesc la consecinte, un ultim citat din Toulet si am plecat fulgerator ca uraganul sa nu ma ajunga. In urma mea, peretii din camera retineau cuvintele gentilomului bearnez:
„Mon chien s’appelait Tom et ma
chienne Djally
Oh, que les noms pompeux, méritent
moins l’oubli“.

(Rampa, 27 iulie 1947)

Poetii si trenul

Am facut, cu amica mea, o scurta „calatorie de placere“. „Mersul“ a mers cum a mers, dar la intoarcere, luni de dimineata, am reusit, cu mari sacrificii, sa ajungem pe la Ploiesti, cu un picior in vagon, cu celalalt inca afara.
Ca sa acopar uruitul rotilor, ii strig amicei mele:
– Ei, nu faci un poem? Poezia calatoriei, voiajul, partir, parteza.
„Oh, mon vieux capitaine, l’ancore...“

Ea ghici, imediat, aici, o ironie, ceea ce intre noi fie spus nici nu era prea greu de ghicit. Ca urmare, mi-a raspuns raspicat:
– Intii si intii, n-am prea vazut poeti care sa fi cintat calatoria cu trenul si inca pe scara.
– Sa avem iertare, fac eu. De exemplu, Valéry Larbaud si-a facut chiar o specialitate in legatura cu Harmonika Zug:
„Prêt-moi ton grand bruit, ta grand
allure si douce,
Ton glissement nocturne à travers
l’Europe illuminée,
– O, train de luxe ! et l’angoissante
musique
Qui... le long de tes couloirs de
Cuir doré...“
– „Uneori, am impresia ca esti realmente idiot“, imi striga ea cind trenul trecu peste un pod si o zguduitura brusca ne sili sa ne cramponam de bara de care ne tineam. „Parca tu nu vezi ca-i vorba de trenul de lux. Seamana asta cu ce facem noi acum“.
– „Nu, – spusei eu inciudat de smucitura – dar poezia poate infrumuseta totul.
Uite, Nemteanu a cintat „trenuletul de Crasna-Husi“:
„O, trenisor de Crasna-Husi,
Locomotiva ta e-un samovar,
Iar tu, intreg, pari un tramcar...“
– Poti sa indrugi ce vrei, dar eu cunosc o mie de versuri cu transatlantice sau macar cu mici corabioare. Idealul poetilor e sa calatoreasca pe mare. Si altadata, daca ma mai inviti intr-un week-end, ai grija sa iei bilete de vapor.
– Ti-am mai spus ca traiesti intr-o permanenta iluzie a poeticului. Ce-ai spune... de o ambarcatiune in genul celora descrise de Blaise Cendrars :
„C’est une antique carcasse devorée
par la rouille
Vingt fois reparée la machine ne donne
pas plus
de 7 à 8 noeuds à l’heure.
D’ailleurs, par économie, on ne brûle
que des esparpilles
et des dechais de charbon“.
– Franc-Nahain, un poet cam de mina doua, dar poet, a si scris o serie de Chansons de trains et de gares. Continuai mai impaciuitor.
– Draga, vezi... Chiar Leon-Paul Fargue, marele Leon-Paul Fargue n-a uitat niciodata garile de provincie, ca si garile Parisului:
„Gare de la douleur, j’ai fait toutes tes
routes,
Je ne peux plus aller, je ne peux plus
partir...
J’ai trainé sous tes ciels, j’ai crié sous
tes voûtes“.

Ea imi arunca dispretuitor:
– Decit sa vorbesti despre poeti, mai bine faceai rost de locuri... dar o noua curba ma arunca, de asta data, pe mine in bratele unui grasan, care abia se tinea pe treapta de sub mine.
– Domnule, urla el, sufocat de indignare, da-o dracului de poezie si uite-te unde calci, ca acus ne pomenim jos. Si adauga inca ceva injurios...
– Lasa-l, draga, ca e mojic, imi lua in mod inexplicabil, amica mea, apararea. Nu-ti fa inima rea, cea mai mare fericire pentru poeti e sa calatoreasca cu mamele lor. Si cita doct din Kästner, ceea ce-mi smulse un strigat de admiratie:
„Das ist ein Gluck; mit seiner Mutter
fahren
Weill Mutter doch die besten Frauen
sind,
Sie reisten mit uns, als wir Knaben
waren,
Jahren
Als waren Sie das Kind.“

(Rampa, 3 august 1947)