Autor: Stoian G. Bogdan
Chipurile
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 70 p.
Multe dintre textele ce alcătuiesc
Chipurile îmi erau binecunoscute de ceva vreme. Chipurile,
aveam anumite opinii, anumite expectative, anumite convingeri. Şi,
ca mai mereu, acestea au fost dejucate la lectura integrală şi
lineară (în sensul de pagină cu pagină) a unui volum pe care
îl văzusem pînă atunci fragmentat şi oarecum tabular.
Trebuie să recunosc, că în cazul Chipurilor, volumul de debut
al lui Stoian G. Bogdan, distins cu Premiul pentru Poezie la
Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de
Uniunea Scriitorilor din România, construcţia cărţii este
aproape impecabilă. Fiecare text introduce un nou chip, un nou
„personaj“, chiar dacă acesta este însuşi eul auctorial
care îşi însuşeşte o altă mască. Pentru oricine
deschide volumul lui SGB – cum i se spune, pe scurt, în
spaţiul literar virtual –, un lucru este cert: există o serie de
personaje, iar acestea atrag după sine, implicit, poveştile.
Substanţa este, aşadar, epică, iar lirismul nu face decît să
„cosmetizeze“ un fir declarat narativ. Însă de la poveste
la poezie este o distanţă considerabilă, iar SGB reuşeşte, cel
mai adesea, să o facă să se volatilizeze.
Dacă poveştile în sine ar putea
fi, foarte uşor, subiecte ale ştirilor de la ora 5, ceea ce le
transformă în literatură este mai puţin stilul şi mai
curînd atitudinea. SGB scrie o poezie cu atitudine, o poezie
conştientă de propriile valenţe, care nu îşi pune întrebări
asupra valorii estetice, ci poate doar asupra valorilor existenţiale,
şi aceasta fără a se transforma în poezie moralizatoare. Iar
această atitudine, deşi de cele mai multe ori implicită,
subsidiară, ne este indusă de focalizare, de perspectiva celui care
priveşte sau care ia parte fără să acţioneze propriu-zis. Pentru
că ochiul prin care avem acces la acest univers este unul static,
imobil, captiv sieşi. Şi este şi un ochi care captează chipurile,
fără a înceta să aparţină, la rîndul lui, unui alt
chip. Mai departe, la un al treilea nivel, nu mai există decît
chipul cititorului care se confundă, la limită, cu toate celelalte
chipuri. Un joc al convenţiilor, al ficţiunii care se suprapune
într-un mod imperfect, dar constant realităţii,
substituindu-i-se şi fiind înlocuită la nesfîrşit. Am
putea spune că Stoian G. Bogdan se joacă de-a şi cu literatura.
Odată intrat în acest spaţiu,
chipurile se individualizează şi ţi se lipesc de retină. Totul
este vizual şi palpabil, greu de crezut şi în acelaşi timp
tangibil, iar textul curge în ritmul poveştilor înşirate
precum mărgelele pe aţă, în afara artificiilor stilistice.
S-ar părea că SGB nu mizează pe un limbaj violent şi nici pe
tropi, dar cele mai reuşite poeme sînt tocmai acelea în
care cuvintele sînt slobode sau în care „metafora“
ţîşneşte în urma unor coliziuni neaşteptate:
„Nătărău’ Gimi/ păcăliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui
că a cîştigat nouăşnouă de milioane/ (bani grei)/ la un
loz răzuit în trei culori// trei zile şi trei nopţi au băut
ca porcii cu scroafele de gît/ tac’su cînd îl
bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl
pupa/ cînd îl înjura de toţi morţii/ au sosit
rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel/ chiuiau ca la nuntă beţi
ţepeni/ i-a felicitat şi dom’ primar/ ba chiar l-a propus pe Gimi
cetăţean de onoare/ beau pe stradă şi dădeau cu pietre-n
geamuri/ Vecine pe toţi o să vă scot din căcat/ Să moară mama
dacă n-o să vă iau apartament la Bucale/ [...] şi-au cheltuit
oamenii lefurile s-au împrumutat/ şi-au vîndut ca
apucaţii electrocasnicele şi mobilele din sufragerie/ să se mute
la Bucureşti să vadă minunea/ numa-numa s-audă oraşu’ că s-au
scos din foame“ (S-a luat lumina).
Cum spuneam, atitudinea ca invariabilă
a poeziei lui Stoian G. Bogdan se poate observa şi în
schimbările periodice de ton – o întreagă paletă –, de
la tonul tragico-patetic la cel persiflant, de la tonul sentimental
la cel vag indiferent, de la tonul ridicol-comic la tonul de şmecher
sau de dezabuzat. În acest context, totul ţine de masca (sau
chipul) pe care alegi să o (îl) porţi: tatăl puşcăriaş,
una dintre femeile uşoare care au sfîrşit rău, Frăsina
Lefter – menajera de lux –, Oliviu – colegul de clasă care a
aruncat o piatră pe geam şi a omorît o fată pentru că unul
dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară etc. Ca şi
în cazul unui roman, mizînd pe aceeaşi logică, pe
acelaşi tip de impact, volumul de debut al lui SGB are pretenţia să
te bîntuie şi după ce ai parcurs ultima pagină. Pe de o
parte, îţi transmite o serie de microistorii şi de poveşti
concentrate, iar pe de altă parte, îţi induce o stare, lucru
care se apropie mai mult de imperativele poeziei. Avem de-a face, în
ultimă instanţă, cu un bizar mixaj de poezie şi de naraţiune,
însă într-un dozaj destul de diferit faţă de
conceptele mai vechi de poem în proză sau de proză poetică.
Un scurt exemplu: „greu suportam/ durerea şi huruitul/ frezei
care-mi săpa prin măsele/ şi tata ştia/ îmi spunea
imaginează-ţi că în momentele alea/ auzi un motor afară/
făceam asta/ şi funcţiona// la fel îmi imaginam/ şi cînd
aspiratorul obstetric/ trăgea din pîntecul Celiei/ fetusul
ciopîrţit de chiuretă/ care ar fi ajuns cîndva să-mi
fie fiu sau fiică/ şi nu mai mergea“ (Ion sau Ioana).
Bineînţeles, există în Chipurile şi cîteva texte mai puţin reuşite sau, în orice caz, nu atît de puternice şi de vizuale ca altele. Este vorba de un fel de texte de „legătură“ între piesele de rezistenţă, este vorba de nişte texte care, în mod vizibil, nu aparţin „chipurilor“, dar au fost introduse pentru a-ţi putea odihni privirea. Nu cred că era necesar.
Bineînţeles, vocaţia lui Stoian G. Bogdan este proza, pentru că în cazul Chipurilor forţa volumului este cuantificabilă în miligrame de naraţiune. Bineînţeles, toate acestea nu opresc Chipurile să fie, probabil, cel mai bun debut în poezie al acestui an.
RSS Feed
Newsletters