OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multe dintre textele ce alcătuiesc Chipurile îmi erau binecunoscute de ceva vreme. Chipurile, aveam anumite opinii, anumite expectative, anumite convingeri. Şi, ca mai mereu, acestea au fost dejucate la lectura integrală şi lineară (în sensul de pagină cu pagină) a unui volum pe care îl văzusem pînă atunci fragmentat şi oarecum tabular. Trebuie să recunosc, că în cazul Chipurilor, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan, distins cu Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, construcţia cărţii este aproape impecabilă. Fiecare text introduce un nou chip, un nou „personaj“, chiar dacă acesta este însuşi eul auctorial care îşi însuşeşte o altă mască. Pentru oricine deschide volumul lui SGB – cum i se spune, pe scurt, în spaţiul literar virtual –, un lucru este cert: există o serie de personaje, iar acestea atrag după sine, implicit, poveştile. Substanţa este, aşadar, epică, iar lirismul nu face decît să „cosmetizeze“ un fir declarat narativ. Însă de la poveste la poezie este o distanţă considerabilă, iar SGB reuşeşte, cel mai adesea, să o facă să se volatilizeze.

 

Dacă poveştile în sine ar putea fi, foarte uşor, subiecte ale ştirilor de la ora 5, ceea ce le transformă în literatură este mai puţin stilul şi mai curînd atitudinea. SGB scrie o poezie cu atitudine, o poezie conştientă de propriile valenţe, care nu îşi pune întrebări asupra valorii estetice, ci poate doar asupra valorilor existenţiale, şi aceasta fără a se transforma în poezie moralizatoare. Iar această atitudine, deşi de cele mai multe ori implicită, subsidiară, ne este indusă de focalizare, de perspectiva celui care priveşte sau care ia parte fără să acţioneze propriu-zis. Pentru că ochiul prin care avem acces la acest univers este unul static, imobil, captiv sieşi. Şi este şi un ochi care captează chipurile, fără a înceta să aparţină, la rîndul lui, unui alt chip. Mai departe, la un al treilea nivel, nu mai există decît chipul cititorului care se confundă, la limită, cu toate celelalte chipuri. Un joc al convenţiilor, al ficţiunii care se suprapune într-un mod imperfect, dar constant realităţii, substituindu-i-se şi fiind înlocuită la nesfîrşit. Am putea spune că Stoian G. Bogdan se joacă de-a şi cu literatura.

 

Odată intrat în acest spaţiu, chipurile se individualizează şi ţi se lipesc de retină. Totul este vizual şi palpabil, greu de crezut şi în acelaşi timp tangibil, iar textul curge în ritmul poveştilor înşirate precum mărgelele pe aţă, în afara artificiilor stilistice. S-ar părea că SGB nu mizează pe un limbaj violent şi nici pe tropi, dar cele mai reuşite poeme sînt tocmai acelea în care cuvintele sînt slobode sau în care „metafora“ ţîşneşte în urma unor coliziuni neaşteptate: „Nătărău’ Gimi/ păcăliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui că a cîştigat nouăşnouă de milioane/ (bani grei)/ la un loz răzuit în trei culori// trei zile şi trei nopţi au băut ca porcii cu scroafele de gît/ tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa/ cînd îl înjura de toţi morţii/ au sosit rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel/ chiuiau ca la nuntă beţi ţepeni/ i-a felicitat şi dom’ primar/ ba chiar l-a propus pe Gimi cetăţean de onoare/ beau pe stradă şi dădeau cu pietre-n geamuri/ Vecine pe toţi o să vă scot din căcat/ Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale/ [...] şi-au cheltuit oamenii lefurile s-au împrumutat/ şi-au vîndut ca apucaţii electrocasnicele şi mobilele din sufragerie/ să se mute la Bucureşti să vadă minunea/ numa-numa s-audă oraşu’ că s-au scos din foame“ (S-a luat lumina).

 

Cum spuneam, atitudinea ca invariabilă a poeziei lui Stoian G. Bogdan se poate observa şi în schimbările periodice de ton – o întreagă paletă –, de la tonul tragico-patetic la cel persiflant, de la tonul sentimental la cel vag indiferent, de la tonul ridicol-comic la tonul de şmecher sau de dezabuzat. În acest context, totul ţine de masca (sau chipul) pe care alegi să o (îl) porţi: tatăl puşcăriaş, una dintre femeile uşoare care au sfîrşit rău, Frăsina Lefter – menajera de lux –, Oliviu – colegul de clasă care a aruncat o piatră pe geam şi a omorît o fată pentru că unul dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară etc. Ca şi în cazul unui roman, mizînd pe aceeaşi logică, pe acelaşi tip de impact, volumul de debut al lui SGB are pretenţia să te bîntuie şi după ce ai parcurs ultima pagină. Pe de o parte, îţi transmite o serie de microistorii şi de poveşti concentrate, iar pe de altă parte, îţi induce o stare, lucru care se apropie mai mult de imperativele poeziei. Avem de-a face, în ultimă instanţă, cu un bizar mixaj de poezie şi de naraţiune, însă într-un dozaj destul de diferit faţă de conceptele mai vechi de poem în proză sau de proză poetică. Un scurt exemplu: „greu suportam/ durerea şi huruitul/ frezei care-mi săpa prin măsele/ şi tata ştia/ îmi spunea imaginează-ţi că în momentele alea/ auzi un motor afară/ făceam asta/ şi funcţiona// la fel îmi imaginam/ şi cînd aspiratorul obstetric/ trăgea din pîntecul Celiei/ fetusul ciopîrţit de chiuretă/ care ar fi ajuns cîndva să-mi fie fiu sau fiică/ şi nu mai mergea“ (Ion sau Ioana).