OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Textul publicat de Petru Popescu in Romania literara Nr. 37/2002, intitulat Fiica faraonului, se incheie induiosator astfel: „...ce ne leaga pe noi si pe toata generatia noastra e Romania de atunci. Departe de a dori-o uitata, toti o vrem revenita in memorie, pentru ca toti, chiar si sacrificatii, chiar si victimele, am iubit-o adinc. Chiar daca am si respins-o, chiar daca am fugit de ea. Trecutul acesta e al nostru, el ne trebuie, nu dureros si traumatizat, ci vindecat“.

Cine sint acei „noi“ e clar: Petru Popescu si Zoe Ceausescu, fiica faraonului, cum o numeste autorul. Dar pretentia cu „toata generatia“ lor mi se pare exagerata. Pentru ca Petru Popescu nu provine doar dintr-o „familie de ofiteri si popi“, ci si dintr-una care detinea ceva putere in sistemul comunist. Tatal scriitorului – criticul de teatru Radu Popescu – fusese un om de baza al edificiului cultural in epoca stalinista. „Generatia“ la care trimite Petru Popescu imi pare a fi limitata la odraslele „noii clase“, cei care – ca Petre Roman sau Adrian Nastase – urmau sa conduca Romania, unii politic, altii cultural. Amanuntul – uitat sau omis de Petru Popescu in textul sau – mi-ar permite sa afirm ceva de felul: e trecutul vostru, nu si al nostru! Pentru ca nu toti am fost privilegiati, nu toti am publicat cind am vrut si ce-am vrut, nu toti am facut studii in Franta, dar mai ales n-am dorit toti sa gustam din prajitura puterii, asa cum scrieti dvs.: „Timp de citeva zile rontaisem putin, foarte putin, din prajitura puterii, chiar si prin extensie. Cu totul alt gust avea decit scrisul. Sa fii aproape de putere. [...] Puterea. Afrodiziacul suprem“ (Romania literara Nr. 37/2002, p. 16).

Aceste rinduri m-ar indemna sa cred ca Petru Popescu este un alt scriitor din tagma fascinatilor de putere, ca Breban, Sararu, Dumitriu, Popovici, care ne propune impacarea cu trecutul, vindecarea de el. Si e de inteles atitudinea lui Petru Popescu, a carui relatie cu fiica puternicului Ceausescu o fi fost cum scrie el (neconvingator!) ca a fost. Nu e treaba mea sa lamuresc public niste fapte care nu-mi apartin. Insa cind un scriitor ca Petru Popescu, faimos in lume, cu cistiguri ce-l fac invidios pe editorul sau local (vezi sapoul de la pagina 15 a Romaniei literare Nr. 37/2002), omite citeva amanunte esentiale, atunci sa mi se ierte indrazneala de a spune ca am in fata o incercare de mistificare. Usor de presupus cui foloseste, nu voi pierde timpul cu asta. M-am amuzat observind cusaturile cu ata alba. Scrisul, se stie, permite manipularea „adevarurilor“, cum spuneau bonzii tineretii literare a lui Petru Popescu. E ciudat cum oameni – altfel inteligenti si cultivati – se incapatineaza sa deformeze o realitate ce constituie trecutul lor. Uita ca exista si alti „martori“, care pot spulbera afirmatiile puse in pagina? Sau cred ca daca ei vorbesc primii, au dreptate?
Rindurile de mai jos nu alcatuiesc o contramarturie la marturia lui Petru Popescu. Sint simple insemnari pe marginea textului. Se va vedea pentru ce am tinut sa le dau publicitatii.

- Petru Popescu scrie: „Ruperea mea de Romania a fost cel mai traumatizant, chiar daca eliberator, eveniment al vietii mele. Imaginatia populara vroia ca ruperea sa fi fost si...“ M-a pufnit risul! Stiu ca Petru Popescu a fost un autor citit la inceputul anilor ’70. Dar chiar asa – „imaginatia populara“? Un astfel de ego nici marele Breban nu cred sa aiba!
- „...scriitor exploziv si disident...“ se autonumeste Petru Popescu. Exploziv, treaca-mearga. Dar disident? De unde pina unde? Nu stiu sa se fi interzis macar o carte a lui Petru Popescu, necum sa fi avut dinsul o atitudine critica, public exprimata, la adresa regimului, nici in tara, nici in strainatate, pina in ’90, asa cum au avut Paul Goma, Dorin Tudoran si altii. Admit ca sint eu prost informat. Astept contributii in chestiune.
- „Intre regim... si tinerii artisti se crease o temporara alianta de facto.“ Cred ca pe Petru Popescu l-a luat pixul pe dinainte. Daca dinsul era aliat cu regimul, atunci de unde disidenta? Pasajul confirma presupunerea ca Petru Popescu scria si actiona ca unul „de-ai lor“, nicidecum „de-ai nostri“, ca sa ma exprim in termeni consacrati.

- „Chiar si in culmea succesului, cartile imi apareau cu 60-70 de pagini smulse de cenzura.“ Am recitit de curind una dintre carti (anume, aceea al carei titlu parafrazat se recunoaste mai sus). Mi se pare ca mai puteau fi smulse inca vreo suta de pagini, ca nu se baga de seama. Si puteau fi adaugate tot pe-atitea, nu se intimpla nimic. Dar si cartile americane ale lui Petru Popescu au pagini de umplutura. Insa americanii cumpara, se stie, carti groase si foarte groase, ce dau impresia de lucru serios, valoros etc. Apropo: cite pagini o fi smuls din manuscris editorul yankeu?
- „...faraonului i se spunea tovarasul, simplu, fara calificativ...“ Poate Tovarasul. Prima litera e majuscula, nu minuscula. Asa are sens gaselnita „domnisoara tovarasul“, altfel e stupida.
- „Adinc, mi s-a parut ca intrezaresc in ea o fata singuratica, nesigura, timida.“ O adevarata eroina Zoe, dintr-un roman de Petru Popescu, nu? Descifrata de la prima ocheada de eroul pseudoyankeu, cum se autocaracterizeaza Petru Popescu. (Apropo: in limba romana se scrie yankeu, nu yancheu).
- „Aveam 27 de ani...“ In 1973? Poate 29!

- „Prins sromanul lui P.P.t avea sa devina stindardul unei generatii.“ Recunosc pacatul de a fi abandonat lectura acelei carti dupa primele 10 pagini. De trei ori am incercat si-am renuntat. Nefiind eu din generatia lui Petru Popescu, ceva n-a „prins“ la mine. La urma urmelor, e greu sa citesti un stindard!
- „[Zoe] ...cea mai capricioasa si autocratica juna nubila din lagarul socialist.“ De unde o cunostea el atit de bine, ca doar o vedea prima oara? Nu cumva o urmarea demult, o vina, ca un adevarat erou al generatiei sale, care stie ca numai printr-o casatorie in rindul nomenklaturii poate avea „puterea – afrodisiacul suprem“? Chiar adjectivul nubila (= pubera = persoana la virsta casatoriei), atribuit lui Zoe, face din ea o tinta a vinatorii, nu o Diana care fugareste amantii posibili. Ce ti-e si cu marturisirile astea batrinesti!...
- Portretul lui Ceausescu, in pasajul de pe coloanele 4-5 ale paginii 15 din revista este un elucubrant elogiu, facut sub forma unei nimicitoare dezgoliri. Asa ceva doar Pacepa, in Orizonturi rosii, a mai reusit! Dar acela are meritul de a fi facut-o cind Ceausescu traia! Pe cind disidentul nostru...
- „...fata in roz, cu degete si ochi de tutun...“ Ei da, Petru Popescu are harul formulei percutante, o percutanta a banalului rostit grav, cu tonul unui Paunescu la microfonul cenaclului Flacara, al CC al UTC...

- „...misteriosul scriitor disident.“ Daca prima autocaracterizare cu aceasta sintagma o puteam lua drept infumurare, a doua nu mai tine de autorlic. Ea seamana cu un act ratat, pe care psihanaliza il poate interpreta ca manifestare a unui complex de vinovatie, a unei frustrari etc. S-ar putea ca visul cel mai secret al lui Petru Popescu sa se fi dezvaluit aici.
- „Avorturile ilegale se pedepseau cu puscarie.“ Daca era un fapt ilegal, atunci de ce sa nu se pedepseasca? Indeamna cumva Petru Popescu la incalcarea legii? In asta consta disidenta lui? Dar e o fraza publicata azi, nu acum 30 de ani! Sigur, problema avorturilor in comunism e complexa. Daca despre Ceausescu se poate afirma ca se bagase in paturile romanilor, ce se poate spune despre Papa, care si el a condamnat practica avortului? Si el s-a bagat in paturile enoriasilor? Sau fraza asta e inca un elogiu in negativ?
- „A iubi era un risc aproape politic pentru ca... cum poti fi erou in fata unei femei iubite, daca n-ai libertatea protestului?“ Libertatea protestului? Ce-o fi vrut Petru Popescu? Regimul comunist sa fi asigurat dreptul la protest? De aici se poate vedea nu doar confuzia autorului privitoare la chestiile politice, dar si de ce n-a ajuns el disident. Cine avea de protestat in comunism nu astepta voie de la stapinire ca sa protesteze. Doar acela putea fi disident, luptator pentru libertate, opozant. Cine astepta aprobare pentru protest era un fel de slujbas al sistemului. Si-apoi, sa faci din problemele sexuale o chestiune politica, halal eroism! Sa nu-l fi citit Petru Popescu pe Milan Kundera?

- „...daca m-as da la duduia? As lovi regimul in intimitatea lui suprema? Desigur.“ Cum se observa, autorul scrie „m-as da la“, nu „as f...-o pe“ . Altfel zis, pozitia este, pe de-o parte, a ciinelui care latra la cineva, pe de alta parte, a fiintei care se prostitueaza, se da! In propozitia urmatoare, Petru Popescu echivaleaza regimul comunist cu familia Ceausescu. Aceasta era si opinia lui Brucan si a profitorilor politici aparuti pe scena publica romaneasca, imediat dupa ’89. Clasa politica pregatita in proximitatea „regimului“ sa preia „afrodiziacul puterii“, din rindul careia provine si autorul americanizat.
- „...enervarea mea urca catre...“ Nu-i nimic, tuturor ni se intimpla cite o scapare!
- „...aveam doua carti noi la directia presei... asteptind chirurgia cenzorilor – puteam sa-mi permit o nebunie? Nu.“ Iata o precizare clara a pozitiei lui Petru Popescu in regimul comunist. Nici vorba de disidenta, cum isi inchipuie dinsul. Daca si-ar fi permis acea nebunie fata de Zoe, poate ca acum l-am fi avut, intr-adevar, pe disidentul Petru Popescu. Asa cum a fost istoria, putem vorbi doar de-un alt scriitor care, ca Breban, a pus interesul operei inainte de orice. Numai ca intre opera lui Breban si cea a lui Popescu este o diferenta care-mi da senzatia ca gestul lui Petru Popescu n-a meritat efortul!

- „...facind conversatie cu Zoia si simtind ca comit un adulter...“ Adulter fata de cine? Era Petru Popescu casatorit? Ne spune ca nu. Zoe? Ea era nubila. Atunci? Misterios scriitor! Si disident pe deasupra!
- „[Zoe] Cobora din sfera puterii. Si eu, magicianul acestei coboriri...“ Inca un pasaj romantic, ready-made Petru Popescu. Autorul a omis amanuntul ca Zoe scria si poezii! Sau poemele cu care il teroriza pe Ion Gheorghe la revista Luceafarul erau inspirate de Pygmalionul fug(ar)it? Astept contributia istoricilor literari!
- Episodul prezervativelor merita atentia psihanalistilor. Petru Popescu spune ca a cumparat prezervative din Berlin, cu care el si prietenii isi puteau asigura sase luni de liaisons dangereuses – legaturi primejdioase. Si scrie: „In loc de voluntariat la laba, sase luni puteam fi lei in pat...“ Mai este nevoie de traducere? Pentru Petru Popescu si prietenii sai, copulatul insemna ceva primejdios, drept care facea(u) „voluntariat la laba“!!! Masturbarea e o forma de implinire a sexualitatii infantile, o prelungire a narcisismului, spun tratatele medicale. Ca un prezervativ te face sa te simti leu in pat e, poate, contributia originala a lui Petru Popescu la bibliografia domeniului. Oare asta explica pretentiile de autor disident?

- Petru Popescu in voiajul lui Ceausescu prin America Latina, in 1973, era „singurul din corpul de presa care nu era ziarist“, era „un scriitor de clasa“, cum isi zice. Cine zicea de ego-ul lui Breban ca n-ar fi egalat de al nimanui? Uite un rival!
- Zoe Ceausescu informindu-l pe Petru Popescu despre revolta din Chile, chiar in timp ce delegatia se plimba prin tari din zona controlate de dictatori gen Pinochet, ofiteri scoliti in SUA, cu legaturi pe la CIA. Iar Petru Popescu ascultind cu rasuflarea taiata! Aici, zelul romantios al autorului (c)omite doua chestiuni: 1) fie nu citea presa locala, nu asculta radio, nu privea TV – si deci era un prost corespondent si-un prost scriitor, un lustruitor de cuvinte la curtea stapinului; 2) fie era implicat sentimental in relatia cu Zoe, incit nu auzea nimic din ce se intimpla in jur – si-atunci, tot ce vrea sa nu spuna intregul text spune acest pasaj.
- Ca implicarea lui Petru Popescu in relatia cu Zoe n-a fost una platonica se poate deduce din portretul general favorabil facut „fiicei faraonului“, dar si tatalui ei, in tot acel pasaj cu „Ceausescu superstar“. Pai, chiar era super, nu?

- Zoe, traumatizata de caderea lui Allende, in Chile, „asista la o prabusire pe care si-o putea imagina foarte bine despre tatal ei“. Inca o tusa frumoasa la portretul lui Zoe, o tusa cum numai un fost indragostit ar pune-o. Cu o precizare: Allende nu era un dictator, iar asocierea lui cu sefii tarilor socialiste e unul dintre falsurile intretinute de propaganda comunista. Allende fusese ales presedinte in mod democratic. Pentru el chiar au luptat oameni; pentru Ceausescu – cine?
- Radu Popescu, tatal scriitorului, ii spune: „Sub o putere absoluta, totul se poate“. Cine putea sti mai bine ce inseamna puterea absoluta decit unul care o slujise?
- „...prietenul meu, demnitarul sus-pus...“ Ca Petru Popescu nu dezvaluie numele acelui demnitar e o grija inutila. Importanta e recunoasterea prieteniei. Numai cine era admis in rindul noii clase conducatoare avea acces la astfel de prietenii. Inca o decelare a apartenentei lui Petru Popescu la „Romania lor“.
- Scena audientei la Ceausescu, trasul limbii – „o limba in plus, o limba in minus, ce conta?“
Tocmai asta e: conta!

De la acest fel, injositor, de a te situa in raport cu „puterea“ poate incepe procesul acelei istorii, revendicate de Petru Popescu in numele generatiei sale. Petru Popescu scrie despre relatia sa personala cu Zoe Ceausescu, dar implica toata generatia. Cred ca face un abuz. Nu eu trebuie sa ma simt lezat, nu apartin acelei generatii. Dar sint unul atins de efectele cedarilor si gesturilor asa-zis curajoase ale multora din acea generatie. Si nu cred ca pot ramine indiferent azi, cind protipendada, odraslele fostei noi nomenclaturi acapareaza puterea politica si economica intr-o tara ce tinde tot mai mult catre modelul sud-american al anilor ’70, cu o oligarhie atotputernica si o saracime lipsita de sansa. Dincolo de sloganurile democratice, de lustrul occidental, de optiunile proamericane, gasim o mentalitate absolutista, perfect explicabila prin educatia primita de „generatia lor“.

Las deoparte implicatiile politice ale indemnului final din textul lui Petru Popescu. Mi se par consonante cu mai vechiul „fara violenta“ si nu este aici locul unei discutii. (Daca nu cumva e o greseala de culegere – pare ca lipseste un n, ce dadea traumatizant, in consonata cu logica frazei – cuvintul traumatizat e tot un fel de lapsus psihanalizabil: oare cine a traumatizat trecutul cui?) Zabovesc putin asupra carierei scriitoricesti a lui Petru Popescu. Dupa succesele din tara, omul a facut bani cu scenarii la Hollywood si cu romane exotice. Genul acesta de succes poate conferi „valoare“ in viziunea unui critic precum Alex. Stefanescu (care, neavind vila in Beverly Hills, isi lauda masina Renault). Parafrazind o replica deja celebra, as zice ca Petru Popescu este cel mai bine vindut sau cel mai bogat scriitor roman din epoca lui Mircea Cartarescu.

Dar Petru Popescu a ratat ocazia unui roman care sa-l propulseze in galeria ce-o viseaza printre rindurile textului de fata, a scriitorilor disidenti. Este incredibil cum un autor de tipul sau n-a scris, timp de 16 ani cit a mai durat comunismul in tara, o carte despre dictatorul Ceausescu! Scriitura populara, lesne accesibila publicului de toate felurile, i-ar fi adus lui Petru Popescu mai mult decit glorie mondiala. Coroborata cu putina condamnare din partea autoritatilor romane, avea premiul Nobel! (Si chiar e de reprosat organelor de resort ca n-au stiut sa joace asemenea cacealma antologica!) Se poate gasi o explicatie? Nu una, citeva:
a) Petru Popescu nu a fost interesat de-o asemenea glorie.
b) Petru Popescu a avut alte proiecte.
c) Petru Popescu nu putea sa-si pericliteze familia ramasa in tara.
d) Petru Popescu nu putea sa scrie despre familia aflata la putere, pentru ca nu rontaise destul din prajiturile acesteia.
e) Petru Popescu rontaise totusi destul, cit sa vada ca puterea are alt gust, e chiar un afrodiziac suprem.
f) Cum sa ceri cuiva care a gustat afrodiziac sa scrie/sa condamne gustul cel mai de seama din cele ce-a pus pe limba?
g) Petru Popescu semnase un angajament cu „organul“ in drept.
Dar poate ca Petru Popescu a fost sincer in audienta la „regim“ si a vrut chiar sa promoveze in SUA gindirea marxista a lui Ceausescu! Nu se apucase el acum citiva ani sa promoveze in State imaginea Romaniei? Ce neseriosi, americanii astia, nu l-au luat deloc in seama ca promotor oficial!