OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu e o carte care sa ma fi ingretosat la culme, asa cum am auzit ca s-ar fi petrecut cu altii, care citisera romanul inaintea mea. in definitiv, ce putea sa ma ingretoseze? Faptul ca Luminita isi facea nevoile intr-un borcan si pe ziar? Luminita era bolnava, si o boala are – nu-i asa? – cele mai crunte forme de manifestare. Ce sa ma fi ingretosat? Ca Luminita se purta neingrijit, ca nu se epila la timp, ca nu era mai atenta cu corpul sau? OK, nu cred ca Luminita este singura femeie din lume care nu se ingrijeste. Sint de parere, totusi, ca autorul prea ne-a dascalit cu chestia asta, a vrut sa ne-o bage bine in cap; tot insistind pe „femeia paroasa“, autorul cade in penibil: o situatie povestita haios in episodul prezentei lor la mare ajunge, prin repetitie, in afara literaturii: autorul devine, din povestitor, un barbat care ne dadaceste, vrea sa ne convinga cu orice pret de imaginea dizgratioasa a Luminitei.

Ce sa ma mai fi ingretosat? Ca imaginea Luminitei capata, spre finalul romanului, accente grotesti, ca „Luminita se transformase intr-o femeie de succes, dar totodata si intr-o persoana autoritara si de un egoism feroce“? intreaga poveste trebuia sa aiba un deznodamint; boala Luminitei se putea agrava pina la distrugerea ei fizica ori psihica sau putea cunoaste o ameliorare. Luminita s-a vindecat. in definitiv, vindecarea iti permite, ca sa folosim o expresie tocita, sa incepi o viata noua. Cu alte habitudini, alte sensibilitati si alte exigente. Poti sa devii, dintr-o fiinta plapinda, un zbir care bate cu pumnul in masa, si acasa, si la serviciu.

De ce ar trebui sa mai fiu ingrozit? Aud prin tirg ca Cezar Paul-Badescu si-ar fi povestit intreaga sa viata conjugala, scotind totul la iveala, ceea ce, pentru unele spirite mai simandicoase, nu se face. Adica a incalcat conventia intimitatii si a povestit totul, cu lux de amanunte, facind-o praf pe reala Luminita. Dragi telespectatori, eu nu am cunoscut viata personala a lui Cezar Paul-Badescu! Pur si simplu, drumurile noastre nu s-au intersectat, n-am stiut cu cine a fost casatorit, cind a divortat si de ce. Si, in general, cred ca multi dintre cititorii sai nu fac aceasta legatura, intre personajul Luminita si Luminita cea Reala. Asa ca n-am de ce sa citesc acest roman gindindu-ma la realitatea imediata, a relatiei scriitorului Cezar Paul-Badescu cu sotia sa.
Pot insa sa constat ca Cezar Paul-Badescu atinge o problema grava pentru lumea noastra: de ce se poate destrama un cuplu? Pe vremuri, cind unul dintre membrii cuplului era bolnav, cum se intimpla in filmul Love story, curgeau riuri de lacrimi, spectatorii din sala de cinematograf compatimeau cu cea atinsa de o boala incurabila.

Ce se intimpla, insa, daca omul de linga tine nu e bolnav incurabil, daca are o boala siciitoare, chinuitoare, careia medicii nu-i dau de cap? Ce se intimpla cu cel sanatos din cuplu? Si de ce insanatosirea sotiei poate distruge un cuplu, de ce asa-zisa normalitate devine povara? Boala le-a fost ferment si element de sprijin, insanatosirea atrage dezgolirea neantului.
Eu nu pot sa-l vad deloc pe personajul Cezar ca pe un monstru de indiferenta si rautate. Mi se pare ca Cezar Paul-Badescu spune ceva extrem de puternic: ca nu exista vindecatori. Ca, desi sintem inconjurati de puzderii de organizatii de caritate, desi medicina e tot mai performanta, desi indemnurile la caritate si atentia acordata aproapelui sint tot mai invocate, atunci cind o boala psihica ajunge sa se insinueze intr-un cuplu, cei doi vor avea de tras, le va fi foarte greu sa mearga mai departe, vor trai greu, vor fi supusi la incercari numeroase. in definitiv, personajul Cezar nu o abandoneaza pe Luminita, nu da bir cu fugitii la primul ei semn de boala. Divortul, ruptura survin dupa ce se produce insanatosirea. Iar incercarile lor (ale celor doi, intotdeauna cei doi sint impreuna in timpul „atacurilor de panica“) de a rezista bolii si de a cauta remedii tin, mai degraba, de tragic, pentru ca toate usile se inchid una dupa alta.

- Nimeni nu te poate ajuta sa-ti revii!
Exista in carte mai multe pagini despre cum (nu) te poate ajuta Biserica Ortodoxa cind esti bolnav. Pagini in care cei doi (in primul rind Cezar) pornesc cu o incredere nesfirsita in puterea si lucrarea lui Dumnezeu. Problema este extraordinar de acut pusa in roman. Crezi in Dumnezeu, dar pe cine intilnesti in rugaciunile si apelul tau la divinitate? Cine iti sint mijlocitorii? Ce preoti te asculta, te povatuiesc? in acest punct, Cezar Paul-Badescu are dreptate. Foarte putini slujitori ai Biserici Ortodoxe sint, cu adevarat, duhovnici, oameni la care sa vii ca la un prieten drag. Exista o dogma, inflexibila, neadaptata timpurilor, citeva reguli deja anacronice. De exemplu: Biserica Ortodoxa nu a fost in stare, in ultimii 16 ani, sa elaboreze un indreptar pentru spovedanie. Preotii iti recomanda un indreptar vechi de 50-60 de ani, cind simpla rujare a buzelor unei femei si purtatul pantalonilor erau considerate pacate. Mai mult, Biserica Ortodoxa – si asta se vede in carte – nu pune pret pe dragostea dintr-un cuplu. Personajul Cezar este indemnat sa se casatoreasca imediat cu „femeia cu care traieste impreuna“. Si asta inainte de a cerceta daca cei doi se iubesc, daca pot face casa impreuna, daca sint potriviti unul altuia. Strania poveste a personajului Cezar in fata slujitorilor Bisericii Ortodoxe are o mare incarcatura simbolica si arata incapacitatea (in cele mai multe cazuri) a Bisericii Ortodoxe de a reactiona in fata complexitatii unui cuplu, ca ritualul e amorf, gol de continut, fara vibratie, cu preoti care adorm la spovedanie si cu preoti (desigur, nu toti) care isi trateaza enoriasii dupa un tipar prea strimt.

Luminita, mon amour are meritul de a vorbi (in literatura) despre credinta estropiata, credinta „de la firul ierbii“, despre prea putinul ajutor pe care il dau cei din jur unor cupluri aflate in dificultate. Aproapele nu exista, si absenta lui face ca si cuplul sa aiba mai multe departari decit intimitati si intelegeri. Este un roman al mastilor care cad una dupa alta: in primul rind, cade cu zgomot si se sparge in mii de bucati masca (oameni si institutii) celor care iti vor binele. Nimeni nu te poate ajuta sa-ti revii! Singurul lucru care iti ramine: sa povestesti, cu orice riscuri. Nu cred ca Cezar Paul-Badescu povesteste eliberindu-se; nu vad nici un catharsis in roman. El constata doar ca neantul din jur ia si forma sotiei sale, ca Luminita este absorbita de un gol devastator, iar el, autorul, n-are nici o sansa sa scape. Cezar e la fel ca Luminita, tot un loser al vietii, doar ca el mai poate, din cind in cind, sa povesteasca. Este acest fapt un avantaj?