OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Lungu
Sint o baba comunista!
Editura Polirom,
Colectia „Ego. Proza“,
Iasi, 2007, 238 p.

Aflat – cu Sint o baba comunista! – la a patra carte de proza (Proza cu amanuntul nefiind decit reeditarea volumului de debut cu titlu rebarbativ, Cheta la flegma), ieseanul „cluboptist“ Dan Lungu este nu doar un autor productiv, ci si un autor care si-a gasit de mult propriul drum. Un drum care i se potriveste si pentru parcurgerea caruia are toate resursele trebuitoare: interes nesimulat si nedisimulat pentru realitate, spirit de observatie, simt al concretului, obiectivitate, stiinta a constructiei, fluenta a naratiunii, umor, ironie si, as mai adauga, modestie. Proza lui Dan Lungu circumscrie o lume a oamenilor marunti – chipuri anonime, napastuiti, invinsi, oameni de prisos. Altfel zis, o umanitate paupera, marginala, evocind peste veac proza cu tirguri meschine si pitoresti a unor Basarabescu, Vlahuta, Bratescu-Voinesti, Garleanu.

Unii vor spune ca drumul ales de prozatorul Dan Lungu e unul previzibil, lin, de ses, foarte putin variat, lipsit de privilegiul intimplarilor „mari“ si al rasturnarilor de situatie. Lucrurile nu stau chiar asa; pentru ca nu e chiar atit de usor sa scrii bine despre universurile derizorii ale cotidianului. De ce ar fi un bun prozator microrealist inferior unui inabil „vinator“ de teme „majore“? De ce o carte despre oameni marunti scrisa adecvat si percutant ar cintari mai putin decit o naratiune pompoasa si dezlinata despre conspiratii mondiale, despre realitati globale? E, cred, mai demn de stima un prozator onest si lucid care duce la capat in mod onorabil un proiect narativ fara mare anvergura decit unul ale carui disponibilitati modeste sint depasite de un proiect mult prea ambitios.

Har de povestas
Sint o baba comunista! este, ca si Raiul gainilor, ca si volumele de povestiri, o proza a documentului existential nefalsificat de trucuri narative. O proza simpla, fara ambitii mari, dar si fara mari denivelari, fara stridente. Nu are ca atu complexitatea si e la mii de leghe distanta de livresc si de proza calofila. Banuiesc insa ca simplitatea acestei proze are si o latura polemica, este adica o reactie fata de un anume gen de sofisticare prozastica ce pune bariere intre literatura si lumea concreta a cititorului. Proiectul lui Dan Lungu are in vedere o incercare de reumanizare a prozei, de recuperare a semnificatului, de rebransare a faptului literar la faptul de viata. De aici transcrierea mimetica a „povestirilor vietii“. Autorul are har de povestas, ii place la nebunie sa-i priveasca si sa-i asculte pe altii, scrutindu-i cu ochiul perspicace al sociologului. Detasat, „rece“, ironic, dar cu o ironie comprehensiva, fara prea mari iluzii, dar si fara urme de mizantropie. Dan Lungu este un umanist. il atrag „umilitii si obiditii“ tranzitiei postcomuniste, din care face personaje pitoresti (ca bascaliosul Mitu, nebuna Hleanda, cumatra Milica de pe Strada Salcimilor din Raiul gainilor) si pe care incearca sa-i inteleaga din interior, in dubla-i ipostaza de prozator (neocehovian) si de sociolog.

Proza lui Dan Lungu inventeaza putin si „fura“ mult din realitate, acesta s-ar putea sa fie punctul ei vulnerabil. Punctul de pornire al romanului Sint o baba comunista! il aflam intr-un lung interviu (de vreo saizeci de pagini) luat de sociologul Dan Lungu unei foste muncitoare dintr-o fabrica socialista, Florentina Ichim. Interviul se gaseste intr-o carte de sociologie a autorului, Povestirile vietii. Teorie si documente (aparuta la Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi in 2003). Iar biografia Florentinei Ichim seamana ca doua picaturi de apa cu biografia Emiliei Apostoae, eroina romanului. Cu toate acestea, un soi de alchimie scripturala modifica faptul brut de viata, il organizeaza altfel, ii da alta consistenta. Cele doua – prototipul si personajul – au cam aceleasi trasaturi si povestesc aceleasi lucruri; si totusi, punindu-le alaturi, observi ca ceva le desparte. Ceva esential. Personajul real e mai plat, mai anost; personajul romanului e mai viu si povesteste mai plastic. Florentina Ichim intriga, enerveaza, asa cum enerveaza suficienta vecinei de bloc care ofteaza dupa binefacerile comunismului; Emilia Apostoae, cu aceleasi nostalgii si cu aceeasi ingustime de vederi, reuseste – curios! – sa se faca simpatica. Asta tine, evident, de capacitatea autorului de a crea „iluzia vietii“.

Ceausescu: un personaj construit din clisee si cu mijloacele umoristului
Emilia Apostoae, o pensionara oarecare, guraliva, isteata si cu simtul umorului, isi istoriseste viata. Viata deloc neobisnuita a unei fete de la tara care la sfirsitul anilor ’50 ajunge – gratie democratiei socialiste, crede ea – la oras, intr-un atelier de confectii metalice unde se lucreaza pentru export. E o Meka! Si in Meka aceasta incap numai bine un apartament cu doua camere dintr-un bloc comunist, un frigider cit de cit plin, o butelie de aragaz, o familie reusita, prieteniile de la serviciu, vacantele anuale la munte si la mare, plus o serie de maruntisuri agreabile. Destul pentru simpatica Emilia Apostoae. „Cum sa fie prost un sistem in care eu am dus-o bine?“ – se intreaba ea dupa Revolutie, in preajma alegerilor, cind fiica stabilita in Canada o cearta pentru ca vrea sa voteze cu fostii comunisti.

Si ca sa intelegem de ce e nostalgica si de ce se considera „o baba comunista“ (la Revolutie isi ascunde carnetul de partid in spatele unei icoane!), Emilia Apostoae isi varsa in fata noastra sacul de amintiri. in care intra si nea Mitu cu bancurile lui despre Ceausescu (unele haioase, altele rasuflate), si misterioasa croitoreasa Rozalia (anticomunista), si securistul intreprinderii, care dupa ’89 se calugareste... si atitea alte figuri pitoresti ale unor supravietuitori ai epocii comuniste. Nea Mitu migreaza din Raiul gainilor in romanul de fata; in ambele carti i se da cuvintul pe spatii largi, ca sa-si spuna anecdotele subversive, ipotezele glumete privind viata Ceausestilor. Dan Lungu e, din cite stiu eu, primul prozator in cartile caruia Ceausescu devine personaj. Din pacate, un personaj construit din clisee si cu mijloacele umoristului, nu unul cu carnatie realista. Ideea ar fi fost, altfel, interesanta. Deocamdata proza lui Dan Lungu nu-si controleaza suficient dozele de sarja si de schita grotesca; folosite uneori in exces, acestea risca sa dezechilibreze o naratiune de observatie a situatiilor si a caracterelor altminteri construita tacticos.

O carte scrisa „curat“, cinstit, agreabil
Ceea ce se observa in Sint o baba comunista! in plus fata de volumele anterioare ale lui Dan Lungu este intentia de a crea personaje mai consistente, mai putin schematice si, prin asta, de a trece de la specia povestirii la roman. in „falsul roman de zvonuri si mistere“ Raiul gainilor autorul este tot un povestitor ca si in Cheta la flegma si Baieti de gasca; naratiunile din acest pseudoroman au o tendinta centrifuga, ele nu sint legate decit printr-o „rama“ – constituita de ambianta Strazii Salcimilor –, ca intr-un soi de Decameron (sint exact zece povestiri!). in Sint o baba comunista! diferitele „povestiri“, flash-uri de viata, sint unificate gratie optiunii pentru o unica perspectiva, aceea a „eroinei“ Emilia Apostoae. Proba de foc pe care, cred, Dan Lungu o trece cu succes este construirea destul de migaloasa a acestui personaj nu doar pitoresc, nu doar verosimil, ci si... tridimensional.

De fapt, in aceasta consta diferenta dintre Florentina Ichim si Emilia Apostoae: prima este doar „reprezentanta“ unei categorii sociale/umane largi (nostalgicii comunismului recrutati dintre cetatenii cu vederi foarte simple), in vreme ce a doua este si un caz particular. Cea dintii e numai scheletul personajului (rigid, imobil), cea de-a doua e un organism (literar) complex, traieste cu adevarat in spatiul fictional. Emilia Apostoae pare, paradoxal, mai umana decit prototipul sau real. O putem privi in miscare, la diferite virste, in variate ipostaze. E mai putin fanatica decit Florentina Ichim, are momente de indoiala si firave inclinatii reflexive. Si mai are, in plus, o aplecare congenitala spre tristete, comuna fetitei care a copilarit la tara, la facut tezic (un fel de combustibil pentru soba rezultat dintr-un amestec de balegar, fin si pamint udat si tinut la uscat, aflu dintr-o scena pitoreasca a romanului...), adolescentei care fuge la oras, muncitoarei din atelierul socialist, pensionarei frustrate. Tristetea, nemultumirea, sentimentul singuratatii sint tuse care coaguleaza „portretul“ Emiliei Apostoae si ii dau oarecare adincime.

Sint o baba comunista! nu are datele unui roman tezist, cum s-a spus, comparatia cu romanele realist-socialiste (vezi Mihai Iovanel) nu prea are suport, diferentele sint sesizabile cu ochiul liber: dezideologizare, obiectivitate, firesc al discursului, ironie, oralitate s.c.l. Nu e un roman de raftul intii, este, pur si simplu, o carte scrisa „curat“, cinstit, agreabil. Si nu e chiar putin lucru...