Autor: 
Categoria: 
Scriitoarea canadiană de origine vietnameză Kim Thúy a lansat săptămîna trecută la Gaudeamus romanul Ru, apărut la Editura Spandugino, în traducerea Alinei Șeremet. Cartea a fost deja tradusă în mai multe limbi și a primit numeroase distincții, printre care Premiul RTL-Lire, Marele Premiu al Salonului de Carte de la Montréal și Premiul Mondello pentru multiculturalitate.
Îți amintești
momentul în care ai început să scrii?
Cred că a
început cu numele meu, Kim Ly. Multă vreme m-am numit doar Kim Ly.
De ce spui
doar Kim Ly?
Tata se
numea Ly Thanh Le, iar mama Ly Kim Thúy. Mult timp am ales să mă numesc doar
Kim Ly, pentru că era ușor de pronunțat și îți oferea un anume anonimat, nu
puteai spune de unde anume, din ce țară vin. Thúy este, de fapt, prenumele meu.
Acasă, toate fetele se numesc Kim cutare.
Să înțeleg că toate prenumele fetelor sînt precedate de Kim?
Nu în toate
familiile. În mai multe familii, dar la noi acasă Kim însoțește toate prenumele
fetelor. Kim și ceva după. Cînd m-am apucat de scris mi-am pus întrebarea asta
legată de nume. E aproape o chestiune identitară. Kim Thúy este numele meu de
scriitor, iar Kim Ly este numele meu profesional, de avocat.
Dar cînd ai
pus prima frază pe hîrtie, îți aduci aminte cum a venit spre tine?
Nu, pentru
că scriam tot timpul. De multe ori, adormeam la semafor (pe atunci țineam
restaurantul și lucram foarte mult), așteptînd să se facă verde. Dacă treceau
mai mult de două secunde fără să fac nimic, adormeam și riscam să fac accidente
în lanț. Așa că m-am apucat să scriu ca să rămîn trează la stopuri. Scriam pe
un carnețel, la sfîrșitul paginilor. Și acum fac la fel, scriu pe carnețele.
Nu-i ușor să vorbești despre tragediile refugiaților, despre dramele familiei. Totuși, ai găsit tonul just și delicatețea care se impune. Vorbești despre ele cu simplitate și le strecori în povestire fără ostentație. Cum s-a întîmplat? Cum ai reușit să găsești tonul just?
N-a fost
ceva programat. A fost ceva atît de spontan, de organic. Nu m-am trezit dimineața
cu gîndul că o să mă așez și o să scriu cutare sau cutare poveste. Altceva este
ceea ce m-a purtat, m-a dus cu sine. Scriam ce venea dinăuntrul meu. Era o
muzică, un ritm interior pe care le-am urmat. N-am făcut cursuri de literatură,
nu cunosc constrîngerile de genul „asta trebuie făcut, asta nu trebuie făcut“.
Nu știu cum să construiesc o carte.
Mi se pare
foarte interesant că vorbești despre ritm și scriitură organică. Cred că este
lucrul cel mai important atunci cînd scrii o carte, ceva ce nu se învață la școală.
Povestea a
venit de la sine, s-a prezentat pur și simplu. Nu a trebuit s-o caut eu sau să
găsesc tonul just. Dacă l-aș fi căutat, poate nu l-aș fi găsit. A venit puțin și
din lene. Am avut timp un an s-o scriu. E povestea unei fetițe trecute prin tot
felul de experiențe, care o fac, pînă la urmă, puternică. Acasă, în Vietnam,
aveam tot felul de alergii, nu prea puteam mînca nimic, nici pește, nici fructe
de mare, nici ouă, nici lapte. După ce am scăpat de pe vapor și am ajuns în
Canada, n-am mai avut nimic. La prima masă, ni s-au dat sardine. Am mîncat și
n-am avut nimic. De aceea, nu privesc această încercare ca și cînd ar fi o
încercare negativă, pentru că mi s-a dat o a doua viață, o a doua șansă, mai
ales că m-am născut cu multe probleme, cu defecte mecanice, ca să le numesc așa.
De 33 de ani, nu mai am nimic, am scăpat de toate problemele, am devenit de
neomorît. Înainte, părinții mei trebuiau să fie foarte atenți să nu mănînc
asta, să nu mă ating de aia.
Cartea se cheamă Ru (care înseamnă „pîrîu“, în franceză, iar în vietnameză „cîntec de leagăn“) și într-adevăr, în ciuda aspectului fragmentat, ea curge foarte firesc.
De la prima
pagină povestea a curs ca o muzică. Mă opream mereu să recitesc, să ascult cum
sună. La început a fost un text continuu, ca un fluviu, și editorul este cel
care mi-a propus să rup textul și să pun fiecare poveste pe cîte o pagină. La
început a fost un singur text.
Dar înlănțuirea
poveștilor a rămas?
Da. Însă nu
prea știam cum să separ poveștile, pentru că în mintea mea era un singur text.
În carte sînt paragrafe, iar textul a fost rupt și fiecare poveste a fost pusă
singură pe pagină.
Poveștile
vin chemate de cîte un gest, de mirosuri și imagini. Există o mare atenție la
detalii.
Atenția la
detalii îmi vine de la fiul meu, care e autist. Mulțumită lui, am învățat să-mi
ascult toate simțurile, să fiu atentă la ele. Dacă îi pun în față farfuria cu
mîncare, trebuie să știu, dacă o respinge, ce îl deranjează: culoarea, forma,
textura. Am învățat să fac acest exercițiu, să izolez fiecare simț în parte.
Eu credeam că această atenție față de detalii, percepția vizual-olfactivă și discreția poveștilor vin din spațiul cultural vietnamez.
Poate și de
acolo. E dificil de spus ce ne construiește. De aceea, înainte de a publica
cartea, m-am gîndit că, dacă ar fi să fac o listă cu mulțumiri, ar trebui să
umplu pagini întregi, de la șoferul de autobuz care m-a așteptat într-o dimineață
la doamna care mi-a vîndut tofu, la profesorul care m-a învățat un cuvînt...
Tot așa, această atenție pentru detalii îmi vine de la fiul meu, dar probabil și
din această cultură. Cred că viața este un continuum, un lanț cu multe zale, pe
care nu le poți separa.
Această
formulă de frînturi care se adună pe firul memoriei încearcă să păstreze prezența
oamenilor care au trăit lîngă tine sau pe care i-ai întîlnit. Sînt portrete
succinte ale celor pe care i-ai cunoscut. Simți prezența lor, e ca și cînd ai
vrea să-i păstrezi.
Știi, nu am
aparat foto. Cred în memoria amintirilor. Da, sînt mereu prezenți, pentru că
fac parte din ceea ce am devenit azi. Acești oameni sînt prezenți, sînt în
mine, deci cu mine. În Vietnam, spunem că strămoșii noștri sînt undeva deasupra
capului nostru, că sîntem rezultatul strămoșilor noștri și că noi avem
responsabilitatea de a trăi bine, frumos, pentru generațiile care vin după noi.
Cumva trecutul trece în prezent. Nu-i văd pe acești oameni ca fiind departe de
mine, separați de mine. Ei fac parte din ceea ce sînt eu azi. Cred că m-am
născut ca o pagină albă, ca un vas gol care se umple treptat, mulțumită
oamenilor pe care i-am întîlnit și-i întîlnesc. E un soi de fundație care se mișcă
odată cu mine. Acești oameni sînt omniprezenți, de aceea nu mă gîndesc cînd
scriu că unele amintiri lipsesc, altele sînt incomplete. Undeva în mine, ei
există, în acest vas. Nu am nevoie să arhivez fotografii ca să știu exact cum
au fost lucrurile.
Experiențele dureroase prin care treci pot să-ți schimbe percepția lumii, chiar să te închidă într-un spațiu îngust, cu propria suferință. La tine se simte însă un soi de convertire a acestei suferințe în ceva blînd și delicat. Fetița care e trimisă după zahăr, obligată să iasă din muțenia ei și să ceară zahăr în franceză, are impresia că zahărul este amar. Dar această amintire este convertită, reconvertită ulterior...
Da, este
reconvertită de timp. Sînt experiențe cu care nu știi ce să faci uneori. Timp
de cinci ani, am spălat vase. Lucram pînă tîrziu. Odată, cînd am terminat, pe
la două noaptea, ningea, iar mașina era îngropată în zăpadă. Și eram atît de
obosită, încît mi-a venit să plîng. M-am întrebat de ce țin restaurantul ăsta și
de ce m-am pus într-o astfel de situație. Dar acum, cînd am luat distanță față de acest moment, mă
gîndesc că, fără acest restaurant, cartea n-ar fi existat. Cel care i-a dus
cartea editorului este un fost client al restaurantului. Mai tîrziu am aflat că
era un mare producător de filme. Venea deseori singur. Mă gîndeam că nu are
prieteni și luam ceaiul împreună. Din vorbă în vorbă, a aflat că scriu, mi-a
cerut cartea și a dus-o editorului. Tot el este cel care a cumpărat drepturile
de autor pentru film. Restaurantul nu era un obstacol, ci un pas spre altceva.
Cred că există un destin. Există întotdeauna o rațiune pentru care facem un
anume lucru.
Iubirea
pentru un bărbat nu este comparabilă cu iubirea maternă. Prima adună doar
momente pentru a face din ele o iubire, cealaltă este constantă și plină de
dedicație. Totuși, în vietnameză, spui că există cuvinte pentru a desemna mai
multe feluri de iubire: să iubești din plăcere, să iubești fără a fi
îndrăgostit, să iubești tandru sau cu exaltare, orbește sau din recunoștință. Și
atunci cum să stabilești o ierarhie?
Aici, în
Canada, în spațiul occidental, dragostea este în funcție de intensitatea
sentimentului. Acolo, în Vietnam, este în funcție de persoana cu care stabilești
o relație, e în funcție de subiectul iubirii. Cînd iubești un copil, chiar dacă
nu este prezent fizic, el este mereu prezent. Mă gîndesc mereu la copiii mei,
sînt omniprezenți. Îmi aranjez viața în jurul vieții lor. Înainte, totul se
rotea în jurul propriei axe. Cum unul dintre copiii mei este autist, știu că
nu-l voi putea lua niciodată cu mine în străinătate. Nu suportă să ne mutăm,
nici măcar să schimbăm cartierul. E complicat. Viteza familiei o urmează pe a
lui, care este mai lent. Dragostea pentru un bărbat nu este necondiționată,
nici eternă.
Ce a
însemnat Ru pentru tine?
O mare
bucurie. A fost un privilegiu pentru mine să scriu cartea. Nu toată lumea are
privilegiul de a putea sta să scrie. Pentru mine, să scriu e o bucurie la fel
de mare ca atunci cînd dansez. A fost o mare bucurie și un privilegiu.
Cum ai ajuns
la seninătatea asta?
Nu cred că
sînt senină. Dacă pot să spun așa, sînt ca un dansator electro care dă din
mîini, mă împrăștii în toate direcțiile, nu am nici un plan în minte, nici o
ambiție. Las lucrurile să curgă și le urmez. Așa s-a întîmplat și cu traducerea
în română. Nici nu m-am gîndit, nici n-am visat că o să fie tradusă cartea în
română și o să ajung aici. Nu cred că sînt senină, mă mulțumesc cu puțin. Pot
să mă bucur de florile de cîmp. Odată, cînd o prietenă a venit să mă ia de la
aeroportul Charles de Gaulle, m-am minunat de macii pe care i-am văzut pe
marginea autostrăzii. M-am gîndit cît trebuie să se bată cu ierburile și cu
betoanele ca să poată crește acolo.
_________________
Cartea lui
Kim Thúy, Ru, poate fi văzută ca o pictură pe boabe de orez sau ca o peliculă
montată cu racorduri fine. Sînt povești fragmentare, cartoline amestecate, dar
ele urmează mirosuri, gesturi și lucruri în care stau scufundate destine. Aici
stau mama, tata, unchii și mătușile desemnate prin numere, aici stau toți aceiboat people, stau exilații care nu-și găsesc locul (precum fetița din Manhattan
care vrea să ajungă din nou în junglă, nu la cutiile ei de carton din Bronx),
dar și cei care au reușit să-și găsească locul (n-aș vrea să folosesc termenul
de integrare care aduce a asimilare), precum naratoarea. Tot aici stau și toți
cei care i-au întins, uneori fără să știe, o mînă de ajutor, precum Jeanne și
Marie-France și mulți alții.
Kim Thúy
scrie un roman al memoriei care nu împovărează. Povestește despre oameni,
apropiați sau abia întîlniți, cu generozitate, fără să se uite înapoi cu mînie.
Dramele familiei sînt povestite simplu, limpede, dar nu sec. O desnudare
lingvistică, o dezorzonare abia punctată de cîte o comparație, o metaforă sau o
imagine poetic-picturală. Limpezimea emoției impune o limpezime a cuvintelor.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters