Lui Adrian Severin nu i se poate găsi
nici o circumstanţă atenuantă. Sunday Times a lucrat extrem de
precis şi de profesionist, dezvăluirea a lovit din plin, doi dintre
parlamentari (austriacul Ernst Strasser şi slovenul Zoran Thaler)
şi-au dat imediat demisia. Grupul socialiştilor europeni s-a
disociat de parlamentarul român, preşedintele PSD, Victor
Ponta, cu o oarecare întîrziere, a anunţat suspendarea
din partid a lui Adrian Severin şi i-a cerut demisia din PSD şi
Parlamentul European. Pînă marţi, 22 martie, cînd
scriem aceste rînduri, Adrian Severin a refuzat să demisioneze
din Parlamentul European, jignindu-i pe ziariştii de la Sunday
Times. Numai că, la nivelul Parlamentului European, criticile s-au
înmulţit. Într-un interviu difuzat de Hotnews, Hannes
Swoboda, vicepreşedintele grupului socialist din Parlamentul
European, a spus: „Principiul nostru este zero toleranţă faţă
de corupţie şi mită. Avînd în vedere că domnul
Severin nu a respectat acest principiu de zero toleranţă, i s-a
cerut să demisioneze din PE. Pînă acum nu a făcut-o. Aşa că
i-am cerut să părăsească grupul parlamentar pentru că nu putem
accepta ca un membru al grupului nostru să nu admită că a greşit
şi că trebuie să demisioneze, aşa cum au făcut ceilalţi doi
europarlamentari“.
Este de remarcat eficienţa
extraordinară a anchetei din Sunday Times. Şi, pînă la urmă,
forţa ziarului britanic. A fost o măiastră „lovitură de presă“:
au fost prinşi în plasă trei europarlamentari, din trei ţări
diferite, care s-au dedulcit la posibilitatea unor cîştiguri
oneroase.
În faţa acestei dezvăluiri cu
adevărat zdrobitoare, ar fi de punctat încă un aspect. În
lumea civilizată, cariera politică se sfîrşeşte atunci cînd
ies la iveală suspiciuni de corupţie. În România, unde
totul este năclăit şi lumea uită repede, e greu să duci la bun
sfîrşit o anchetă, e foarte greu să aduci în faţa
justiţiei un parlamentar. Cazurile Monica Ridzi şi Daniel Păsat,
ambii de la PDL, pentru care procurorii au cerut ridicarea imunităţii
parlamentare (Pasat – protejat de preşedintele Comisiei juridice
din Senat, Cezar Buda), dezvăluie păienjenişul de interese
existent în România. Blocajul în elucidarea
cazurilor de corupţie din România şi reacţia extrem de
promptă (şi de severă) din Parlamentul European arată distanţa
care desparte lumea politicii româneşti de lumea europeană.
Aceeaşi diferenţă de reacţie şi în
cazul Libiei. Diplomaţia americană, franceză şi cea britanică au
fost reactive după ce a fost adoptată Rezoluţia ONU, care îi
proteja pe civilii libieni şi autoriza, implicit, intervenţia
militară aeriană (Franţa a ieşit din deja proverbialul şi
inabilul joc al temporizării şi al echivocului). O poziţie clară
a României avea acoperire în Rezoluţia ONU, un document
elaborat cu precizie.
Nu-ţi trebuiau mari abilităţi
diplomatice: era suficient să citeşti cu atenţie Rezoluţia ONU
(ceea ce pare să fie un efort prea mare la Cotroceni şi la
Ministerul de Externe) şi să te ghidezi după interesele strategice
şi de securitate. Cu toate acestea, România s-a mişcat greoi,
au întîrziat reacţiile, iar cînd acestea au venit,
duminică, 20 martie, ele arătau un preşedinte al Statului care, de
fapt, nu ştia ce atitudine să adopte în cazul Libiei. Nu
prudenţa a fost cuvîntul de ordine în cazul diplomaţiei
româneşti, ci un soi de nepricepere (aşteptînd doar
decizia NATO, România a arătat că nu se descurcă în
relaţiile bilaterale cu Franţa, Marea Britanie sau SUA). Nu
intervenţia militară era prioritară pentru România, ci o
susţinere a aliaţilor occidentali, o alăturare de principiu
împotriva masacrelor ordonate de Gaddafi.
La închiderea ediţiei, după
şedinţa CSAT, aflăm că Romånia se va implica în
conflictul din Libia şi va trimite fregata Regele Ferdinand, cu 205
militari, în Marea Mediterană. Implicarea militară se face la
cererea şi sub comandament NATO.
Valul schimbărilor politice din
Orientul Mijlociu şi consecinţele (imprevizile, în acest
moment, neputîndu-se anticipa dacă un model democratic va fi
adoptat sau dacă formule islamiste vor ocupa terenul) ar obliga
România la mai multă rigoare diplomatică şi la iniţiativă
pe plan extern; ba chiar ar fi nevoie şi de un soi de sobrietate în
plan intern, unde guvernul PDL pozează în salvatorul naţiei.
E straniu să vezi cum, în plan
intern, se tot lansează fumigene despre „reformatori“ şi
„conservatori“ în PDL, despre crearea unui nou partid,
toate discuţiile fiind destinate ocupării „agendei publice“ cu
lucruri neesenţiale (spunem asta, pentru că, pînă în
acest moment, PDL pare îngheţat în poziţia de supuşenie
faţă de Traian Băsescu, toate poveştile despre reformarea internă
fiind un simulacru). Aşa că, probabil, intrigile de la Palat au pus
vălul pe diplomaţia românească (recte, Teodor Baconschi),
care n-are cum să facă lesne pasul de la elogiile adresate Elenei
Udrea la ştaiful impus de haina de demnitar (ministrul de Externe a
fost mut ca o lebădă după adoptarea Rezoluţiei ONU).
E foarte important, şi în
relaţiile internaţionale, şi în cazurile de corupţie, să
spui lucrurilor pe nume. E lecţia şi îndemnul acestor zile.