OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Lungu nu e un scriitor care să se culce pe laurii obţinuţi cu ocazia traducerilor romanelor sale precedente în franceză, germană, maghiară, slovenă, italiană şi spaniolă. Împlinind 40 de ani, a oferit cititorilor români romanul Cum să uiţi o femeie. Roman dens, ambiţios, incitant, cu două personaje principale, Andi şi Marga. Într-o zi, Marga dispare şi tot romanul e încercarea lui Andi de a se elibera de amintirea Margăi sau de a o reconstitui din fărîme de memorie.

 

Ce s-a întîmplat cu tine, Dan Lungu? De unde schimbarea de registru, spre un roman de dragoste?

Cînd m-am apucat de literatură, doream să scriu despre dragoste. Am tot avut obsesia unui roman de dragoste. E o idee veche. Am fost bucuros că am scăpat de romanele despre comunism, ca să mă pot întoarce la un roman de dragoste. Romanul acesta, Cum să uiţi o femeie, nu e chiar ceea ce am vrut eu, eu am vrut un roman sută la sută de dragoste, iar ce a ieşit este jumătate de dragoste, jumătate despre dragoste.

Dar de ce acum? De ce ai avut acum un moment prielnic pentru scrierea unui roman de dragoste?

Memoria e o ceapă pe care, pe măsură ce o decojeşti, se face mai mare

Din păcate, nu poate uita, n-o poate uita pe Marga.

El uită, dar nu-şi dă seama cînd uită. A uita nu înseamnă că a dat delete şi a scos din cipuri o informaţie. A uita înseamnă, în cazul lui Andi, a scăpa de o obsesie, a ieşi de sub fascinaţia unei femei care îl urmăreşte, a se simţi liber. La sfîrşit, el se simte liber. Ar fi putut afla unde e Marga, s-ar fi putut substitui unei colege, i-ar fi dat BUZZ Margăi şi ar fi depistat-o. Dar n-a mai simţit nevoia să afle unde este.

Spui că poţi să-ţi aminteşti şi, pe această cale, poţi să uiţi o femeie. Mai sînt şi alte căi?

Da, Andi intră într-o lume cu totul diferită, care îl absoarbe. El cunoaşte lumea neoprotestanţilor.

Vreau să te contrazic: spui că Andi o uită pe Marga folosind aceste căi, stratageme, pe care le-ai descris. Dar nu cred că lucrurile sînt atît de tranşante pe cum le spui. Nu poţi să uiţi o femeie ca şi cum ai întoarce o foaie de carte. De amprenta Margăi, de starea pe care i-a provocat-o lui Andi, personajul tău nu scapă atît de uşor...

Dacă ai iubit o femeie, nu o poţi uita cu toate strategiile şi stratagemele...

Ai văzut filmul Cititorul, după romanul lui Bernhard Schlink? Crezi că Michael o mai poate uita pe Hanna? De ce nu are o viaţă fericită cu altă femeie? De ce e presat de acea primă iubire?

Da, ne mişcăm într-o lume cu multiple posibilităţi. Nu cred că există un unic răspuns: o uiţi sau n-o uiţi. Depinde şi cum îţi rămîne în amintire, sub formă de obsesie sau ca un vis întrerupt, ca o melancolie. Şi e important să conştientizezi incertitudinea, absenţa, plecarea, ca să ştii unde te afli în raport cu acea femeie.

Crezi că, atunci cînd se produce o despărţire, bărbatul este mai multă vreme obsedat de femeia pe care a părăsit-o sau care l-a părăsit? Bărbatul scapă mai greu de obsesie?

În toată cartea ta, Marga e o absenţă. E doar în memoria capricioasă a lui Andi, care cînd e furios, cînd e duios şi cuprins de dor. Ce rămîne, ce ai vrea să rămînă din toată relaţia lor, trăită doar în memoria lui Andi?

Te aştepţi la un fundament raţional în dragoste?

Nu, dragostea e iraţională. Dar căsătoria... Cei care, imediat, fără să-l cunoască pe celălalt, ajung să se căsătorească stau sub semnul iraţionalului.

Oare de ce, şi asta e o întrebare şi către sociologul Dan Lungu, mai multe cupluri repetă experienţa personajelor principale, se despart şi încearcă să uite? De ce predomină despărţirile?

Nu ştiu, n-am o explicaţie sociologică, chiar dacă sînt sociolog. Romanul meu este despre ratarea în dragoste. Dar nu insist pe tema asta. Eu sînt mereu cu privirea în urmă, sînt atent la poveste, la ce i-a legat pe cei doi, la ce i-a apropiat.

De ce l-ai dus, pentru vindecare, pe Andi într-o comunitate neoprotestantă, de pocăiţi, cum li se spune?

Ai mai fost şi în alte comunităţi de neoprotestanţi?

Am făcut multă documentare. Şi teoretic, la nivel de doctrină, dar şi la nivel practic, în funcţie de experienţele personale. Am fost în cîteva biserici neoprotestante, am vorbit cu pastori, cu credincioşi, am participat la „grupuri de casă“, unde ei discută problemele lor, e şi-n carte un astfel de grup. Secvenţele neoprotestante sînt foarte minuţios lucrate, garantez pentru orice informaţie despre neoprotestanţi. După ce am terminat romanul, i l-am dat unui pastor să-l citească, tocmai ca să nu scap vreo gafă. Şi mi-a spus că i se pare impecabil. L-am întrebat cum a reacţionat şi mi-a spus că a rîs.

Chiar aşa? Nu ţi-a făcut nici un reproş?

Nu.

E felul lui de-a fi sau a vrut să fie elegant şi politicos?

Dacă descriai o slujbă ortodoxă în termeni ironici, sărea toată ortodoxia pe tine, erai afurisit, excomunicat, blestemat...

Am scăpat. A scrie despre neoprotestantism înseamnă să te loveşti de o nucă tare. Rişti să fii atacat din toate direcţiile. Dacă scrii de bine, eşti întrebat de ce ai făcut-o – nu cumva ai ajuns printre prozeliţi? Dacă scrii de rău, rişti să nu-i înţelegi. Eu am vrut să-i văd aşa cum sînt. Iar Andi nu şi-a reprimat nici indignările, dar nici uimirile, a căutat să intre în contact cu aceştia.

Dan Lungu, începutul poate să te şocheze. Andi, la slujba neoprotestantă, crede că a intrat „într-o casă de nebuni“, unde „toţi lălăiau“ şi aveau „zîmbetele fixate în pioneze“, aveau zîmbete „de chelner“. Dacă te rezumi doar la primele pagini, poţi să citeşti romanul ca o „radere“ a neoprotestanţilor. Mai departe, lucrurile se echilibrează.

Andi vine dintr-o lume superficială, cea a jurnalisticii, plină de coterii, dar mai ales o lume în care predomină risipirea: timp risipit, viaţă risipită.

Această întîlnire cu neoprotestanţii îi oferă lui Andi şansa să vadă şi altceva. Romanul poate fi văzut şi ca o opoziţie între ziar şi Biblie, între ceva de consum imediat şi ceva stabil. Ziarul îl arunci după ce-l citeşti, iar Biblia este de două mii de ani.

Ai avut reproşuri, de la primii cititori, care să te fi întrebat: de ce Andi nu s-a dus la un preot ortodox?

De ce ai vrut ca eroii tăi să fie jurnalişti?

Mi s-a părut că, dacă sînt jurnalişti, pot fi mişcaţi cu uşurinţă prin mai multe medii. Îi puteam aduce, într-un mod veridic, în contact cu neoprotestanţii. Altminteri, e foarte greu să iei un individ obişnuit de pe stradă şi să-l duci într-o comunitate de neoprotestanţi.

Mi se pare că şi lumea jurnalisticii o ştii foarte bine, nu ştiu prin ce secrete ai dibuit-o...

Dă-mi voie să mă întorc la prima întîlnire a celor doi iubiţi. Marga avea „cărniţa moale şi ochi turcoaz, buze zemoase şi dinţuci rîzîreţi. Sîni cîrni şi o pereche de craci de să zvîrli cu basca în felinare“, plus „un aer de naivitate şi gingăşie“. Mi se pare o descriere prin care Marga începe să te intereseze ca personaj. Am o curiozitate: de ce, la prima lor întîlnire, în garsoniera prăpădită a lui Andi, Marga, înainte de sex, cumva amînîndu-l, are un întreg ritual; întîi manichiura, apoi ungerea cu creme?

Mi se părea prea banal, prea facil, să facă sex din prima. Prin acest truc al cosmeticalelor, Andi nu face decît să-i descopere feminitatea.

Iartă-mă că te întreb: ai întîlnit vreodată sau ţi s-a povestit despre vreo femeie care să se aranjeze atîta înainte de a face sex, amînînd îmbrăţişările iubitului?

Nu. Dar nu e mişto? Am avut o miză exclusiv literară, dar mă bucur că ţi-a plăcut. Andi, pe măsură ce rememorează diferite momente cu Marga, îşi schimbă perspectiva. Travaliul memoriei oferă imagini contrastante şi schimbătoare ale aceleiaşi femei.

În cît timp ai scris Cum să uiţi o femeie?

A fost o perioadă mai lungă. L-am început acum 3 ani, la Iaşi, pe urmă l-am lăsat. În 2007, am fost la Vila „Marguerite Yourcenar“, în Franţa. E casa copilăriei ei, transformată în rezidenţă pentru artişti. Am avut o bursă de două luni. Fiecare prozator selectat are o bursă fixă: două luni. În acea perioadă se întîlneşte cu alţi doi scriitori.

Cum se face selecţia?

Unde e Vila „Marguerite Yourcenar“?

E undeva în nordul Franţei, la 40 de kilometri de Lille, spre graniţa cu Belgia, într-o pădure. Părinţii ei aveau un domeniu foarte mare. Ceea ce se numeşte Vila „Marguerite Yourcenar“ e de fapt o dependinţă, pentru că familia avea un castel întreg, care a fost dărîmat în Primul Război Mondial. Singura neplăcere, pentru unii, este că vila e foarte izolată. Cel mai apropiat magazin e cam la un kilometru jumătate şi se află în Belgia. Dar nu eşti obligat să te duci tu la cumpărături, administratorii vilei pot cumpăra totul, dacă le dai o listă. Ai maşină la dispoziţie, ai şi bicicletă. De la vilă pleacă o stradă care jumătate e în Franţa, jumătate e în Belgia, dar nici nu-ţi dai seama cînd treci graniţa. Acolo plouă mai tot timpul. Am stat şi am lucrat cîte 10 ore pe zi, doar la cartea asta. Înainte de a pleca în Franţa, tocmai mă sunase Stere Gulea, care dorea să-i fac un scenariu după Sînt o babă comunistă! N-am avut nici o ezitare să-l refuz. Nu pot, scriu la cartea asta, nici nu ştiu să fac scenarii, nici nu vreau să învăţ la vîrsta asta, am răspuns. Scenariul l-a făcut Lucian Teodorovici.

Ce vedea Dan Lungu cînd deschidea fereastra camerei sale aflată în Vila „Marguerite Yourcenar“?

Era o porţiune de iarbă foarte bine tunsă. Creştea incredibil şi o tundeau de două ori pe săptămînă. Mai departe se vedea pădurea, unde erau veveriţe, arici, păsări şi foarte mulţi lilieci. Acolo, în zonă, există o Asociaţie, Chauves-souris, mes amis. Însuşi şeful vilei era un mare iubitor de lilieci.

Şi nu fac rău?

Ai fost singur sau cu soţia?

Singur. N-ai voie să mergi însoţit. Ţi se permite să ai oaspeţi un singur week-end în toată perioada. Atît poţi să-i găzduieşti. Mi se pare foarte corect.

De ce ţi se pare foarte corect?

Dacă ar veni oricine, oricînd, s-ar perturba atmosfera care presupune linişte ca să poţi să scrii. Seara e momentul de socializare, cei trei autori vin la masă, se întinde masa în sufragerie, ţi se oferă mîncare gătită acolo, la vilă. Bucătăreasa îţi explică ce mănînci, îţi ţine o mică lecţie despre acel fel de mîncare, un istoric, cum a apărut în Franţa, cum s-a dezvoltat, ce ingrediente presupune.

Ai terminat romanul în Franţa?

Nu, l-am terminat la Iaşi, vara trecută, în căbănuţa mea. Nu ştiu dacă ştii... Îmi fac o cabană, acolo, la Iaşi, o cabană pe care mi-o construiesc din drepturi de autor. Tot ce cîştig din drepturi de autor bag în cabana aia.

E locuibilă?

E construită, am reuşit să trag curent, anul trecut. N-avea apă, am tras apă doar în curte, încă n-am apă în casă.

Unde a cabana asta?

Soţia ta, cînd a citit romanul, ce-a zis?

Bună întrebare... La prima lectură n-a avut nici o reacţie. Soţia mea e redactor de carte, acum e redactor-şef la Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, şi la prima lectură ochiul de corector nu i-a dat pace... Am întrebat-o: „Ei, cum ţi s-a părut?“. Mi-a răspuns: „Crezi că m-am putut concentra? Era plină de greşeli...“.

N-a mai făcut nici o lectură?

Ba da. A zis că e OK.

Are cineva din carte, Marga, spre exemplu, ceva din soţia ta?

Nu. În general nu mă leg de oamenii foarte, foarte apropiaţi. Nu folosesc informaţii de la oameni foarte, foarte apropiaţi. Cu nici un chip. Mi-e groază de oamenii care scriu jurnal şi spun totul despre persoanele apropiate. Eu nu mai pot vorbi cu ei, nu mai pot fi natural. Mă gîndesc că cine ştie ce spun şi ăla mă consemnează în jurnal. Eu, de cînd am aflat că unii dintre amicii mei ţin jurnal, nu mai pot să am cu ei o relaţie umană, directă şi sinceră. Mă inhibă. Stai cu presiunea asta: parcă abia aşteaptă să spui ceva ca să te treacă în jurnalul lui.

Tu cu soţia ta aveţi o relaţie fericită, mulţumită?

Ce înseamnă, într-un cuplu, o relaţie aproape perfectă?

Nu e o reţetă... Spre exemplu, tu te gîndeşti că ai bea o cafea, şi ea îţi aduce o cafea. Doar te gîndeşti că ai bea o cafea, şi ea vine cu cafeaua. Era prin bucătărie şi deschide uşa... o cafea... ea nu ştie, la modul conştient, că tu îţi doreşti o cafea, dar vine cu cafeaua... Zi-mi, dacă păţeşti asemenea chestii, dacă iubita îţi oferă ceva plăcut sau tu îi oferi ei ceva neaşteptat, fără să existe exprimare verbală, şi, cînd primeşti acel lucru, îţi dai seama că ţi-l doreai, nu eşti terminat? Faci nişte gesturi pentru că aşa îţi vin, nu calculezi, iar celălalt se bucură pentru că se potrivesc perfect pe aşteptările lui... Cei doi se simt bine, comunică foarte profund, aşa cred că se potenţează iubirea.

Soţia ta e cu totul alta decît eroina ta, Marga?

Da, nici nu se compară.

Şi cum te-ai transpus într-o femeie care îşi părăseşte iubitul?

Te-ai gîndit vreo clipă că acest roman, Cum să uiţi o femeie, ar merge şi la export?

Nu m-am gîndit nici o clipă. S-ar putea să fie cel mai puţin exportabil.

Te contrazic: există o tendinţă în literatura europeană, după ce au fost tratate marile tragedii ale secolului al XX-lea, să se întoarcă spre cuplu – cum arată, cum se structurează, cum se suportă, cum îşi anticipează dorinţele...

Poate că din această perspectivă ar fi exportabil. Sau, poate, dintr-o altă perspectivă, ar interesa problema minorităţilor: sexuale, religioase. În lumea în care trăim, minorităţile încep să capete vizibilitate. Din perspectiva unei democratizări a vizibilităţii, s-ar putea să fie interesantă, pentru unii occidentali, această problemă a neoprotestanţilor din România.

 

Cred că eşti, şi ca prozator, şi ca om, o persoană care nu se enervează. De ce nu te enervezi?

Asta e firea mea, sînt calm, echilibrat. Reuşesc să văd partea proastă a lucrurilor bune şi partea bună a lucrurilor proaste. Relativizînd în felul acesta, reuşesc să fiu calm.

Porţi pică celor care îţi fac reproşuri în diverse cronici sau îţi comentează defavorabil un roman?

Niciodată nu le port pică. Dacă sînt „ras“ de cineva care iubeşte literatura, nu mă pot supăra. Cineva care iubeşte literatura fără măsură poate face mari nedreptăţi. E pasional. Dar a-i reproşa că a făcut o nedreptate din dragoste pentru literatură mi se pare o altă nedreptate. Să mai adaugi una în plus la una care deja există chiar nu e o soluţie.

Dacă îl cunoşti pe un critic literar şi acela e aspru cu o carte a ta, şi te nimereşti cu el la o dezbatere publică, îl saluţi?

Eu nu cunosc foarte mulţi critici. Dacă îl cunosc, îl salut şi stau de vorbă cu el, indiferent ce a scris despre cartea mea.

Le baţi obrazul?

Această seninătate a ta vine şi din experienţa ta internaţională? Traducerile, prezenţele la lecturile publice în diverse oraşe europene te-au făcut şi mai înţelept?

Cred că asta e firea mea, eu am fost şi sînt calm. Totuşi, s-ar putea ca o experienţă internaţională să-ţi dea o mai bună măsură a lucrurilor, a relativităţii lor. Decît să te enervezi şi să intri în certuri provinciale, e mult mai important să ai un proiect al tău, artistic, şi să-l duci la capăt. Bun sau prost, important este să fie personal. Dacă-l ratezi, s-o faci cu graţie şi să fie asumat. Experienţa internaţională te scoate dintr-o lume măruntă, din mizerii, îţi aeriseşte mintea, te scoate din mărginire. Vezi cum se discută şi altfel, întîlneşti autori imenşi, descoperi alte idei, altă problematică. Sau vezi cum un autor român, de care publicul dintr-o ţară europeană n-a auzit, este ascultat cu interes. Eu cred că este atîta loc pentru toată lumea încît a-ţi alimenta frustrările nu e o cale de parcurs. Frustrarea mi se pare un sentiment periculos; îţi sterilizează creativitatea, e ca un venin care se adună în tine.

Sînt intelectuali români care îşi amintesc, la 10 ani de la publicarea unui articol, fraze întregi, îţi pot enumera, cu detalii, ideile din articol, fără să aibă o foaie în faţă.

Faima internaţională te-a făcut mai înfumurat?

Ceva-ceva s-a schimbat în percepţia mea asupra lumii literare. Sînt mai relaxat, am încredere în mine, fără să fiu încrîncenat. Vreau să am aceleaşi şanse ca şi un autor maghiar, ca şi un polonez sau un ceh.

Cînd nu scrii, sentimentul de bine din ce porneşte la tine?

Oho, sînt o grămadă de lucruri. Îmi place foarte mult să mă joc cu ăsta micu’, cu băieţelul nostru, am un băieţel de doi ani, e născut pe 9 martie, soţia mea s-a rugat de doctor să nu-i facă cezariană pe 8 martie, hai, domnu’ doctor, nu-l naşteţi chiar de Ziua femeilor. Şi s-a născut pe 9 martie. Îl cheamă Filip Rareş. Se înţelege foarte bine cu sora sa, Ilinca, de 12 ani. E o diferenţă de 10 ani între ei. Diferenţa trebuie să fie ori foarte mică, ori foarte mare. Dacă sînt apropiaţi ca vîrstă, cresc împreună, dacă e diferenţă mare, cel mare îl creşte pe cel mic, îl ocroteşte. Sper să mai pot lucra şi la cabană, abia aştept să fie cald, să urc la cabană, să locuim acolo, toţi patru, măcar vara.