OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele trecute, cind cu meciul Steaua-Rapid, mi-am adus aminte de unul dintre jocurile preferate ale copilariei, „Flori, fete, filme sau baieti, artisti sau cintareti“, unde, de multe ori, artistii erau inlocuiti cu fotbalisti. M-am intrebat de ce, cu totii, fete sau baieti, fara deosebire, tineam cu o echipa, aveam jucatori preferati (Ducadam, Böloni, Lacatus, Balint erau eroii mei si tineam, bineinteles, cu Steaua), de ce ne ciondaneam si ne luam la harta cu altii (de cele mai multe ori, in cazul meu, cu dinamovisti). Asta pe vremea cind nici nu intelegeam foarte bine ce se intimpla pe terenul de joc.
De ce fotbalul avea o asemenea putere de agregare si segregare asupra unor copii? Privind in urma, imi dau seama ca si atunci, ca si acum, ceea ce conta era sa fii intr-o tabara, sa impartasesti alaturi de ceilalti aceeasi „mistica fervoare“ (si nu exagerez, ginditi-va numai la toate violentele si vandalismele de pe stadioane si strazi, adevarate razboaie „religioase“, ce mai?). O solidaritate tribala, totemica, care pare sa miste resorturile umane cele mai profunde.

Si totusi, asta nu explica pe de-a-ntregul nebunia, isteria colectiva contemporana. Dincolo de dorinta de a fi impreuna cu ceilalti, de a impartasi o credinta, de a te afla intr-o tabara, de a-ti construi in felul asta o farima de identitate, ceea ce-i face pe oameni sa se implice intr-atit in lumea agitata a fotbalului, sa devina suporteri infocati, indiferent de virsta, clasa sociala sau bunastare, este insasi viata spumoasa si plina de antren a acestui sport. Vedetele fotbalistice duc o viata tumultuoasa, plina de rasturnari spectaculoase, apar la televizor, cistiga averi si-si construiesc vile magnifice in cine stie ce tinuturi exotice, au tot felul de aventuri erotice cu femei superbe, adica o viata demna de invidiat, o viata la care rivneste aproape orice muritor.

Participind intens, cu ardoare, la toata fierberea aceasta, multi dintre suporteri ajung sa traiasca, prin procura, viata mirifica a fotbalistilor, se impartasesc de la viata atit de diferita de a lor. Pentru citeva momente, ies din anonimat (tinind cu o echipa, alegindu-si un jucator preferat, suporterii ies din conul de umbra al unei existente terne si stresante). Asupra lor se rasfringe o alta lumina, fie ea si cea a reflectoarelor de pe stadioane.
imi veti spune ca asta este valabil pentru toti fanii vedetelor din lumea intreaga. Se poate, dar niciodata ca in fotbal. Nici o vedeta de cinema nu are postere de o jumatate de metru cel putin, care sa captuseasca efectiv peretii vagoanelor de metrou, asa cum se intimpla in cazul lui Mutu, care, cu chipul sau de dandy cuceritor, ne invita sa citim Averea, ziar cu subiecte tari si usor de citit. Reclama nu te poate lasa indiferent, caci chipul lui Mutu e o arma redutabila, basca reputatia si viata sa intima, cu tribulatiile sale (droguri, divort, femei celebre, goluri la export), pe care ziarele si televiziunile au avut grija sa le expuna de multe ori public.

Revenind in actualitatea imediata, nu pot sa nu ma intreb care este legatura intre politica si fotbal, ce cauta Traian Basescu alaturi de Gigi (stiti de buna seama care Gigi), ciocnind cupa de sampanie a impacarii (ca sa nu spun „pupat Piata Independentei“). Seful Statului si patronul Stelei la aceeasi masa – frisonant, dar explicabil, daca tinem cont ca, de ceva vreme incoace, Traian Basescu „a pus de-un meci“ personal cu premierul Calin Popescu Tariceanu. Se pare, asadar, ca are de invatat de la lumea fotbalului cum sa puncteze, cum sa mentina avansul pe tabela de marcaj, cum sa recupereze handicapul daca premierul marcheaza pe contraatac. Competitia dintre Basescu si Tariceanu nu mai e demult un secret pentru nimeni. Presa, stiristii diverselor televiziuni speculeaza la maximum rivalitatea dintre cei doi, titrind „Tariceanu pe urmele lui Basescu, masurind cotele apelor Dunarii“ sau ceva de genul asta.

Concurenta, care vizeaza evident un spor de imagine, mi se pare insa infantila, daca ne gindim la mizele politice ale României, dar mai ales la problemele sale reale inainte de integrarea in UE. Cei doi „fotbalisti“ ai natiunii par sa fi uitat de ce i-am ales si isi vad de meciul personal, divizind aliantele politice si alegatorii in tabere. Premierul si Seful Statului isi „iau fata“, ca niste pusti de cartier, se faulteaza, incearca sa se prinda unul pe celalalt in ofsaid, dar mai ales vor sa suteze, sa traga la poarta si sa inscrie, iar lumea sa strige „Gooool!“. Dorinta de a se afla in prim-plan, de a fi vedeta preferata a publicului transforma arena politica intr-un teren de fotbal. Goana dupa celebritate, caci asta isi doresc mai presus de toate alesii nostri daca se poarta ca niste fotbalisti, ascunde insa complexe si defecte: vedetism, incapacitatea de a face un lucru ca lumea, fara a bate toba, frustrarea de a nu fi cel dintii.
Iata cum, dintr-un sport frumos, fotbalul a devenit isteric, fanatic si violent, depasind cadrele sportive, trecind fraudulos granitele spre alte domenii. Placerea gratuita a sportului a fost pervertita si risca sa ramina asa.