OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sună bine acest „să trăiţi bine“, dar este el adevărat şi posibil, la urma urmelor? Ce înseamnă să trăim bine, cum ni se tot spune aproape zilnic? Ce va să însemne trăitul prost faţă de trăitul bine? Ce ar putea să însemne trăitul bine, cînd nu ştim nici măcar cu aproximaţie unde se sfîrşeşte răul şi unde începe binele? Mai există bine, unde s-a pitit el, cum se exprimă, cum se manifestă?

 

De la cîte fire de nisip începe o grămadă era una dintre interogaţiile esenţiale ale vechilor greci. Acum nici nu ne mai batem capul cu astfel de întrebări metafizice, accesarea şi cheltuirea mai mult sau mai puţin judicioasă a fondurilor publice sau europene fiind cumva prioritară. Zi şi noapte. În Anglia, chiar şi într-o veche democraţie unde regele dădea socoteală Parlamentului, scandalurile legate de cheltuirea banului public se ţin lanţ. Fel de fel de mici ciubucuri şi ciubucăreli ies la iveală şi premierul Gordon Brown cu greu mai face faţă asalturilor şi dezvăluirilor de presă. În România lui „să trăţi bine!“, afacerea Ridzi a pus pe jar clasa politică românească. De la mic la mare, politicienii s-au aliniat brusc la standardele eticii de circumstanţă. Voi ne acuzaţi pe noi, tocmai voi? Păi atunci ia să vedem ce iese ca să trăim bine cu toţii! Preşedintele a zis că e o chestie minoră, o să fie o conferinţă de presă şi mai vedem. Sebastian Lăzăroiu să trăiască, deja Cristian Preda e la Bruxelles şi schimbă bezele cu ceilalţi europarlamentari. Greu de digerat statul pe aceeaşi bancă cu Vadim Tudor şi Dan Claudiu Tănăsescu. Dar dacă totul se face ca să trăim bine, o înghiţim şi pe asta. Pînă atunci, dacă voi o vreţi pe Monica Iacob Ridzi, atunci să fie analizat şi judecat eventual şi ministrul Nemirschi de la PSD şi fostul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu, marcant lider PNL. Acuzat şi el de licenţe oneroase legate de concesionarea nu foarte kâsher a unor perimetre cu bogate zăcăminte petroliere din Marea Neagră. Responsabilitatea guvernamentală devine un bun prilej de plătit poliţe între diferiţi actanţi politici. Decizia Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor de a amîna discutarea cazului Ridzi la pachet cu „dosarul Sterling Tăriceanu“ într-o şedinţă extraordinară pe 27 iulie indică clar drumul tradiţional direct către niciunde. O mînă spală pe alta, usturoi nu s-a mîncat, jurnalistul Cătălin Tolontan va fi dat eventual şi el pe brazdă şi o să trăim cu toţii bine. Şi nu neapărat din pretexte etice sau estetice, ci mult mai simplu, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Codul lui Hammurabi mai funcţionează şi astăzi, cînd bani frumoşi se fac din implanturi şi nu din tratarea cariilor.

 

Premierul României, Emil Boc, s-a dus la Istanbul să semneze participarea la proiectul „Nabucco“, prin care, gaze din Asia Centrală vor ajunge în Europa, inclusiv în România. Este o poveste veche de peste zece ani deja, care poate feri, parţial, Europa de şantajul autorităţilor ruse. Care ţin de ani buni în şah nu doar Uniunea Europeană şi statele CSI, dar şi Statele Unite. Vizita lui Barack Obama şi întîlnirile avute au confirmat din plin supoziţiile noastre. Nu sîntem siguri că „politica soft“ şi deschiderea arătată în discursuri precum şi intenţiile actualei administraţii americane vor putea fi puse şi în practică, pentru ca lumea întreagă, nu doar SUA, să fie capabilă de un „să trăiţi bine“ generalizat. Vizita la Vatican şi întîlnirea cu şeful Bisericii Catolice nu au adus decît vagi promisiuni pentru o campanie de încetare a avorturilor în SUA. Greu de presupus că nepoţii şi nepoţelele generaţiei lui Janis Joplin, Angela Davis şi Bob Dylan, precum şi adepţii mişcării flower power vor renunţa la anticoncepţionale în favoarea întăririi demografice a SUA şi a iubirii de Maica Domnului, „Theotokos“, cea Născătoare de Dumnezeu.

 

Călătoria în Ghana a preşedintelui american s-a asemănat cu cea a preşedintelui român în teritoriile palestiniene. Vorbe şi bune intenţii. Atît. Relansarea Africii nu poate avea loc rapid, avînd în vedere că de 20 de ani este considerată un continent abandonat. Sub semnul lui „nu se poate face nimic“ în Africa, unde socialismul exportat de sovietici din anii ’60 a fost îmbunătăţit viguros prin metode locale tradiţionale – corupţie şi violenţă, devenite endemice – comunitatea internaţională s-a ocupat de continentul negru doar în momente de criză. Fără un program coerent şi investiţii majore nu s-a realizat mare lucru, şi atunci involuţia Africii a devenit un lucru firesc.