O spunem din capul locului: Viaţa unui om singur merită
dezbătută. Acesta este crezul nostru şi îl enunţăm de la începutul acestei
consemnări. Nu e o carte uşor de digerat, mai ales pentru personajele din
carte, nu este un volum uşor de citit, dar ideilor cărţii merită să li se
acorde atenţie. Tăcerea asupra cărţii, care s-a instalat imediat după apariţie,
încearcă să-i diminueze din impact. De mai bine de o lună, lumea literară parcă
s-ar feri să intre în substanţa volumului de memorii. S-a îndrăznit prea puţin
să se comenteze: avem un text de Silviu Lupescu, publicat în Observator
cultural, o prezentare în serial în Evenimentul zilei – cu focalizare pe
personajele cărţii –, o discuţie la „Cafeneaua critică“, organizată de Ion
Bogdan Lefter, şi cîteva comentarii pe voxpublica.
Adrian MARINO,
Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.
Cum ne mişcăm în cultura română?
Au fost şi două consemnări razante, una a lui Cristian
Teodorescu, în Academia Caţavencu, vorbind despre stilul plicticos al
autorului, şi cealaltă, jucăuş-incriminatoare, a lui Dan C. Mihăilescu. Putem
să ducem Viaţa unui om singur în derizoriu şi să ne arătăm oripilaţi (cum a
procedat Dan C. Mihăilescu la ultima „Viaţă literară“ din România literară) de,
de exemplu, inapetenţa autorului pentru teatru (să nu uităm, însă, că această
respingere a teatrului avea loc la Iaşi, în anii ’50, cînd la modă era un
actor, cam cabotin, Miluţă Gheorghiu, care o juca pe Chiriţa – poate că, în
alte condiţii, cu alt repertoriu şi alţi actori, autorul s-ar fi bucurat de o
seară la teatru).
Dincolo de anecdoticul acestei cărţi – e simplu să decupăm
afirmaţii despre vîrfurile vieţii literare, şi după aceea să ne asmuţim unii
contra altora –, cred că Viaţa unui om singur are cîteva puncte forte, de
interes pentru oricine se bălăceşte în viaţa literară. În primul rînd, ar fi
această discuţie despre lumea literară, o lume sufocantă pentru Adrian Marino,
paralizantă, unde bîrfa este lege, iar vanitatea funcţionează macabru. Lumea
literară, în viziunea lui Marino, înainte şi după 1989, conţine „egocentrisme
şi orgolii insuportabile, mitocănii şi chiar golănii, o capacitate infinită de
a insulta, compromite şi ridiculiza, cu orice preţ, un venin neverosimil,
inepuizabil“.
Lumea literară românească, descrisă de Marino, se scaldă
într-un provincialism perpetuu. Marin Preda condiţiona apariţiile de la Cartea
Românească, unde era director, de cronici la cărţile sale, Marin Sorescu era
iritat şi invidios, neputîndu-se stăpîni public, cînd află că Adrian Marino a
luat Premiul Herder, Ion Gheorghe îi cere preşedintelui Uniunii Scriitorilor să
i se sisteze cronica lui Nicolae Manolescu, pentru că a scris de rău despre un
volum publicat de domnia sa... şi exemplele pot continua. Modul în care se
tace, acum, arată că în lumea literară românească lucrurile nu sînt aşezate, că
nu putem purta o discuţie senină, atenţi la idei şi nu la persoane, despre
acest volum. Adrian Marino este o figură contrariantă, aş spune, mai degrabă
decît una încărcată de frustrări. El mărturiseşte că are resentimente, dar asta
nu-l împiedică să vadă dincolo de „odioasa“ viaţă literară.
Viaţa unui om singur depăşeşte nemulţumirile personale,
aducînd în discuţie o gravă şi presantă problemă: cum ne mişcăm în această
cultură română? Ce facem pentru a arăta şi altora, europeni, că nu sîntem doar
o naţie de bombănitori şi vindicativi, de neostoiţi apărători ai neantului, de
eseişti ai dezastrului? Poate că ar trebui să introducem o nuanţă de optimism.
Volumul acesta atinge anul 1999, nu merge mai departe. Poate că o anumită
independenţă de spirit, poate că o largheţe a comentariilor critice de
întîmpinare, neîncastrate în zone arondate, sînt detectabile la generaţia de
critici afirmată după ce Marino îşiîncheie paginile de jurnal. Poate că lumea literară – tocmai pentru că
s-a pierdut aura criticului megaloman, cel care poate da verdicte – s-a mai
uşurat de presiunea unicităţii unui diagnostic. Numai că apare, ca revers al
medaliei, cealaltă faţă a lumii literare: tăcerea. Nu discutăm, nu dezbatem,
băgăm capul în nisip, aruncăm ironii, cel mult.
Ce societate vrem să edificăm?
A doua temă a cărţii este tipul de raportare la societatea
românească, în general. E nevoie, susţine pînă la saţietate Adrian Marino, de o
critică de idei. Iar această critică, pe care o promovează Marino, ţine de
plasarea sa în contextul liberal occidental, fără abandonarea momentelor
luminoase din istoria noastră, cele care au dat consistenţă. Adrian Marino îşi
trage seva ideatică din paşoptism. Viaţa sa a fost o ilustrare a preceptelor
liberale. N-a lucrat niciodată, n-a avut „carte de muncă“ nicăieri, n-a fost
încartiruit în sistem, nu a încercat să îmbunătăţească sau să îmblînzească sistemul
din interior, n-a crezut în „rezistenţa prin cultură“, considerată „un pretext
comod şi inofensiv, pentru regim, de a nu fi contestat în mod direct şi cu
riscuri evidente“.
A crezut în lucrul temeinic, n-a rezonat cu fuşăreala, a
susţinut mereu necesitatea de a avea instrumente de lucru, de a face cărţi
fundamentale, scrise limpede, cu enunţuri clare. A încercat să adopte acest
stil de lucru şi în anii ceauşismului. Acţiune dificilă. „Lipsea cu desăvîrşire
şi conştiinţa şi tradiţia rezistenţei politice, ca şi a motivării sale
liberal-ideologice. De unde, o stare deprimantă, de pasivitate, conformism, de
total imobilism. Intelectualitatea – şi în definitiv, întregul popor român nu
se mai aflase niciodată într-o astfel de situaţie. În plus, o serie de defecte
naţionale agravau şi mai mult această lipsă acută a conştiinţei civice. Căci o
tradiţie a societăţii civile independente nu exista nici ea, nici pe departe.
Sistemul nu merita criticat niciodată în sine, în esenţa şi mecanismul
esenţial. Doar, cel mult, abuzurile sale bine personalizate, făcute în numele
lui.“
Veţi întreba: dar unde era Adrian Marino în acei ani? Nu-şi
scria cărţile? Protesta? Se lupta la scenă deschisă cu regimul? Nu, chiar dacă
nu era resemnat şi absorbit de sistem, Marino n-a fost omul gesturilor
furioase, de contestare făţişă. A fost un om al construcţiei tenace, dar care
n-a neglijat un tip de ideologie liberală. Problema este dezbătută în carte,
Marino recunoaşte „captivitatea“ în care trăia. „Eram cu toţii marcaţi,
poluaţi, stigmatizaţi de sistem, căruia nu-i puteam opune în cazurile cele mai
fericite – decît soluţii strict individuale.“
Chiar dacă n-a fost disident, trebuie să-i dăm dreptul lui
Adrian Marino de a discuta acea epocă, de a fi critic, dur, nemulţumit. El n-a
pactizat cu sistemul, nu şi-a înjurat colegii, a evitat compromiterea, nu s-a
înhăitat pentru propăşirea unei societăţi vicioase. A fost eliminat din
învăţămînt de G. Călinescu – „predispus la simulare, duplicitate şi farsă
publică de mari proporţii. Preocupat exclusiv de succesul şi realizarea
personală, fără nici un scrupul“, a făcut închisoare politică, a fost în
domiciliu obligatoriu în Bărăgan, n-a căutat onoruri, funcţii, statui pe care
să urce cu voiciune, a avut ciocniri cu Securitatea (Mircea Dinescu, criticat
în carte pentru activitatea sa de după 1989, prea ciclotimică, prea vulcanică,
a ameninţat cu dosarul lui Marino; volumul arată, însă, cu totul alte relaţii
ale lui Marino cu Securitatea: delaţiunile împotriva lui Marino au fost
nenumărate, filaj, urmărit de DIE – paradoxul, în opinia lui Marino, era
următorul: pleca în străinătate pentru că trecea drept un intelectual lipsit de
activism politic).
Viaţa unui om singur poate crea disconfort şi în rîndul
admiratorilor lui Constantin Noica. „Nimeni nu-l acuza pe C. Noica că «a
călătorit», în timp ce eu sînt culpabilizat pentru acelaşi fapt.“ Noica s-ar
putea să fi fost o obsesie alui Marino,
poate şi pentru că primul avea mai multă vizibilitate, era adulat, se făceau
pelerinaje la Păltiniş. Aşa că Marino scrie despre intenţia lui Noica de a
pleca la Paris să-l convingă pe Mircea Eliade să-l susţină pe Ceauşescu la
Premiul Nobel (apud Gheorghe Grigurcu), scrie despre „colaboraţionismul“ lui
Noica, despre mesajele publice ale filozofului de la Păltiniş – „băieţi,
scuipaţi pe istorie“ –, despre diversiunea „omului ontologic“, pe care Marino
îl consideră „antiliberal, antidemocratic, antiocccidental“. În opinia noastră,
revărsarea de nemulţumire faţă de Noica este în exces.
Întorcîndu-ne la evoluţia lui Adrian Marino, să amintim că a
scris, a publicat în străinătate, şi-a dorit să trateze normal o cultură
schimonosită de interdicţii şi presiuni. Pentru acest traseu intelectual,
Adrian Marino are dreptul să se pronunţe, iar noi cred că avem datoria să-l luăm
în seamă, fără să-l răstălmăcim sau să-l minimalizăm. Faptul că n-a rezonat cu
nici o formă de totalitarism e o performanţă pe care ar trebui să o salutăm
neîndoielnic.
Cînd vorbeşte de societatea românească, Marino are în vedere
şi traseul de după 1989. Acea cultură şi acea societate pe care le propune
Marino e firesc să işte un interes. Deşi face numeroase trimiteri la persoane
(Gabriel Liiceanu, Andriei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Zaciu, Dan C.
Mihăilescu, Iosif Sava, Paul Goma, Cristian Tudor Popescu, Gheorghe Grigurcu,
Dan Ciachir, Sorin Dumitrescu, Livius Ciocârlie, Luca Piţu, Dan Petrescu etc.),
privirea trebuie să depăşească simplele „încondeieri“. Marino constată, la
începutul anilor ’90, existenţa unei fermităţi morale, a unei onestităţi
incontestabile, a unei intransigenţe politice, la oameni din PNŢCD, partid din
care face parte după 1989. Dar observă şi confuzia ideologică, absenţa unei
linii politice doctrinare.
Orice ideologie începe, în concepţia lui Marino, cu
scepticismul faţă de orice putere: „Ceea ce revendic, în mod definitiv şi cu
toată energia, este doar dreptul spiritului critic de a se exercita oricînd,
oriunde şi împotriva oricui. Liber şi fără inhibiţii. Îndeosebi împotriva
maeştrilor spirituali“. Marino propune revitalizarea culturii române, ar vrea
să participe la construcţia unei culturi posttotalitare, fără mimetisme,
nebirocratizate, neînregimentate, o cultură unde să nu existe centre de putere,
o cultură alternativă, fără „genii“, fără „filozofi naţionali“,Marino fiind partizanul declarat al
„specialistului într-un domeniu precis“, opus personalităţii unice,
exorbitante, atotştiutoare, opus „exaltărilor şi eroismelor efemere“. Marino
propune o cultură în care să existe „rezistenţă constantă împotriva oricărei supralicitări,
mistificări şi mitologii“. Autorul deschide, de peste timp, o discuţie care
trebuia declanşată în societatea românească. Cum funcţionăm pe mai departe,
fără să ne închinăm la idoli politici şi culturali, la „profeţi“, „înţelepţi“
sau sfinţi“?
Din acest motiv, Viaţa unui om singur merită dezbătută, chiar şi de cei
şfichiuiţi în paginile sale. Ar fi o dovadă de normalitate: n-ar fi posibil ca
Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Dan C. Mihăilescu să discute critic, tolerant
şi echilibrat, într-o polemică de idei, această carte? Dacă directorul Editurii
Polirom, Silviu Lupescu, e criticat în carte şi nu se supără, ceilalţi trei,
pomeniţi anterior, de ce n-ar oferi o dovadă de dezinhibarecomentînd lucid şi pertinent ideile lui
Adrian Marino?
receptare si informaţielector - Joi, 1 Aprilie 2010, 16:55
Cei care citesc doar presa culturală bucureşteană ar terbui să ştie că în revista "Mozaicul", nr.3/2010, a apărut deja o amplă dezbatere la care au participat: Iulian Boldea, Ştefan Borbely, Florina Ilis, Xenia Negrea, Ovidiu Pecican, Marta Petreu etc.
Dezbaterea din \Ovidiu Simonca - Joi, 1 Aprilie 2010, 21:36
N-am stiut de dezbaterea din "Mozaicul", n-am gasit revista in Bucuresti, nu o primim la redactie. Grupajul de care amintiti nu e nici pe pagina de Internet a revistei, unde numerele se opresc la 1/ 2010. Avem aceeasi problema a difuzarii presei culturale despre care am mai scris; revistele nu ajung nici la publicul cititor, nici la cei interesati... Dar eu am sa caut, din nou, revista despre care amintiti.
Daca dezbaterea din "Mozaicul" merita atentie, va promit o revenire. Imi pare rau pentru omisiune si va multumesc pentru semnalarea dezbaterii din "Mozaicul".
As vrea totusi sa luati in seama si dezbaterea din "Observator cultural". Va invit sa cititi articolele publicate de revista noastra, ele sint toate si integrale in varianta on-line.
Sa recunoastem ca revistele bucurestene,cu exceptia "Observatorului cultural",au evitat dezbaterea cartii lui Marino. Nimic,nici un rand, in "Dilema veche", "22", "Romania literara" (care a dat doar o avanpremiera....)
Intr-o viata culturala normala,aceste reviste ar fi trebuit sa acorde atentie acestei carti. Spuneti, fratilor, adevarul,de aia aveti angajati critici,editorialisti,comentatori: ce va place si ce nu va place in carte... Numai ca revistele amintite sunt bintuite de tacere,multa tacere,tacere asurzitoare. Si de propaganda - mai ales "22" - proBasescu.
Asa se face presa culturala in Romania,nu ne pronuntam asupra unei carti extrem de importante pentru climatul intelectual romaneasc!
Felicitari revistei "Observator cultural"! Felicitari si revistei "Mozaicul"! Nici eu n-am gasit revista "Mozaicul", dar sper sa fie puse textele pe Internet,in viitorul apropiat, asa cum foarte bine a procedat "Observator cultural"
despre "angajarea" criticilorun critic - Vineri, 2 Aprilie 2010, 17:28
apropo de "angajarea criticilor", oare cititorii stiu ca acestia primesc pentru un articol de o pagina intre 20 si 50 de lei, bani care nu acopera nici pretul cartii comentate!!!!!?????
Un memorialist ratat. Si un "ideolog" trompe-l'oeilMihnea Moroianu - Luni, 5 Aprilie 2010, 19:19
1. O carte extrem de pletorica, insuficient pregatita pentru tipar, ale carei repetitii si reluari obsesive ale acelorasi idei (uneori ale acelorasi fraze sau anecdote) devin spre final extrem de greu suportabile, sugerand un autor suferind de o nevoie cvasi-maniacala de evidentiere a propriilor merite, si de o surprinzatoare absenta a spiritului de autocenzura. Complexele de inferioritate sociala, mascate de tonul peremptoriu si atitudinea narcisist-resentimentara marcheaza aproape fiecare pagina, creand nu putine momente de umor involuntar.
2. Frapeaza proasta dispozitie, mizantropia si mohoreala situate la antipodul “placerii de a povesti”, care insotesc aproape fiecare din capitolele ei: “Tot ceea ce urmeaza, oricat de regretabil ar fi, constituie inca o pagina urata a existentei mele.” (p. 56); “Despre om, despre calitatea umana, in primul rand, nici o iluzie.” (p. 517); “Omul nu este o creatura frumoasă. Iar cand are si preocupari literare, el se dezlantuie in toata ‘splendoarea’ sa.” (p. 518) Oricare din aceste butade, si din nenumarate altele de acelasi tip, ar putea figura drept motto al intregii lucrari.
3. Opiniile hiper-critice la adresa catorva figuri emblematice ale epocii postbelice (Calinescu sau Noica, acesta din urma condamnat pentru “colaborationism” intr-o maniera ultrasimplista si nedreapta in ultima instantza) sau contemporane (triada Liiceanu-Plesu-Patapievici) explica in mare masura interesul mediatic si curiozitatea starnita de aparitia ei.
4. La sfarsitul celor peste 500 de pagini (din care repetitiile si dezvoltarile net parazitare reprezinta cel putin un sfert), ramanem cu impresia ca autorul n-a neglijat nimic pentru a ne transmite convingerea (desigur justificata) ca este de departe cel mai tradus critic si teoretician roman al literaturii, un erudit de o mare productivitate care, in ciuda izolarii si a conditiilor materiale precare, a depus incredibile eforturi pentru “a aduce Europa acasa”, “a sparge blocada”, samd. Cu un cuvant, pentru a scoate cultura romana din starea de iremediabila “inapoiere” si “minorat” in care o lasasera apetenta impresionista pentru “scrisul frumos”, evitarea marilor demersuri teoretice si dezinteresul pentru dialogul cu marile culturi ale Europei, de care s-au facut vinovati nu numai fondatorii criticii romanesti moderne (Lovinescu si Calinescu), dar si un Blaga, care “desi a petrecut ani de zile in strainate”, n-a incercat sa publice un rand peste hotare, multumindu-se cu eforturile pentru a-si vedea piesele jucate in tara.
5. Dar vai! Cat de pauper apare rezultatul acestor eforturi de patrundere pe piata europeana a cartii, in momnetul cand se pune problema unui bilanţ al impactului lor asupra psihologiei si orizontului spiritual al autorului insusi. Rezultatul parcurgerii a mii de pagini de istorie si teorie literara, al calatoriilor repetate in Occident si al sutelor de ore petrecute prin bibliotecile acestuia este mai mult decat dezamagitor. Nici urma din dragostea dezinteresata pentru destinul culturii, intuitia subtila sau discretia eruditiei unui Curtius, Thibaudet, sau Croce. (Pentru a cita cativa din corifeii criticii si teoriei literare europene, ale caror carti Marino a avut desigur ocazia sa le studieze mai mult sau mai puţin serios, care nu apar nicaieri citati in aceste memorii; ca sa nu mai vorbim de figura marelui, atat de putin înţelesului Perpessicius, citat o singura data, ca exemplu de… reactie critica inadecvata la monografia Macedonski!) Nivelul general al omului de cultura Marino ramane in mod paradoxal cum nu se poate mai româno-centric, mai tipic românesc ca problematica si abordare, iar lucrul acesta este certificat si de absentza oricaror referinţe cat de cat serioase la marii scriitori sau filosofi ai Occidentului. Indicele – inexistent – de nume, i-ar fi putut mentiona doar pe Platon – ca exemplu de strategie culturala gresita a scolii lui Noica, Epictet – ca martor al unui pretins stoicism al autorului – Balthasar Gracian – pentru cateva remarci in cheie mizantropica, Thomas Mann – fara nici un a propos – Tocqueville pentru previziunile despre dominatia mondiala americano-rusa, Fielding si De Foe – ca exemple de romane corespunzând “gustului meu tineresc de aventuri si fictiune”, si cam atat. La care se mai adauga Dostoievski si Soljenitin, in cadrul unor tirade pline de penibile stereotipuri antirusesti. (P. 406: “Sufletul slav, un amestec de abjectie si puritate, de inger si demon, de decadere si elevatie.”) Si mentionarea aiuritoare a lui Lichtenberg, Chamfort si Rivarol, drept exemple de “scriitori de second ordre” (!), chipurile necesari, in opinia omniscientului si “modestului” Marino, alaturi de un Goethe sau Rousseau, pentru a egala “soliditatea marilor culturi occidentale” (sic!).
6. Ramane deci preocuparea pentru cultura si literatura romana. Domeniu in care impasul (pentru a nu spune falimentul) este consemnat, aparent, cu o totala naivitate launtrica: atunci cand memorialistul marturiseste candid ca ”Din toate aceste cauze, si inainte si dupa 1989… fictiunea, poezia nu-mi mai mai spuneau nimic. Si nici macar ‘literatura română’, in ansamblul său.” Pentru ca sinceritatea fostului criticsi istoric literar Marino sa ne informeze in continuare ca nu se “regasea, la modul profund, decat in doi scriitori români”: Macedonski si Mateiu Caragiale. In ambii pentru o forma sau alta de “neaderenţă” la … spiritul românesc!
7. Ultimele capitole ale cartii, cele mai plictisitoare din toate (deoarece pana la ele amorul propriu exacerbat si egolatria introduceau din cand in cand cate o nota de interes psihologic, daca nu si de autenticitate) sunt cele in care autorul isi ia in serios rolul de “ideolog” si de vizionar al unei “Alte Românii”, despre care tot ce se poate spune este ca nu are nimic comun nici cu România actual”, dar nici cu cea “profundă”, “eternă”, “istorică”, cu care autorul evident nu are nici in clin nici in mânecă, si pe care ne declara fara inconjur ca “nu o iubeste” – o tema pe care o variaza in tate gamele posibile, nereusind sa creeze decat senzatia de satietate si confuzie. In esenţă, această “Altă Românie” este una pretins modernă si occidentalizată, in realitate burgheză, cenusie si fantomatică. Exact ca si stilul memorialistului ratat Adrian Marino. Ale carui insanitati la adresa istoriei si culturii noastre (care ar face sa se intoarca in mormant pe un Iorga sau Parvan) vor contribui desigur si ele la potentialul succes de public care deja se contureaza ca atare.
8. O parte din personalitatile de notorietate atacate in aceasta carte (in primul rand Mircea Dinescu) s-au revansat trâmbiţând calitatea de informator a autorului, demonstrata de documente CNSAS la care simplii muritori nu au acces. (Totul intr-o maniera profund ranchiuniera, si in cel mai neplacut contrast cu discretia totala caracterizand situatia analoga a unui Doinas, si el demascat post-mortem in aceeasi postura.) Presupun ca Marino, avand la activ cei 14 ani de inchisoare si domiciuliu fortat in Baragan, va fi semnat efectiv un angajament care sa-i faciliteze publicarea si plecarile in strainatate. Dar cei care se folosesc de acest argument pentru a-i plati politele legate memoriile postume nu dau dovada nici de prea multa eleganţă, nici de prea multa imaginaţie.
MarinoVasile Gogea - Joi, 15 Aprilie 2010, 09:03
Ar fi de adaugat consistentul "Dosar Adrian Marino", din revista "Verso" precum cel (care tocmai apare) din revista "Tribuna" - amindoua clujene, ceea ce spune ceva despre "relatia" criticului cu "capitala mediocritatii romanesti"!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters