OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un sac albastru (fragmente de jurnal)

7 mai 2009, Haţeg. Am intrat într-o sală înaltă şi răcoroasă, cu o mare tulburare. Aştept, dar nu mult. Profesoara Alina Bratu, care soseşte curînd, îmi întinde o mînă mică şi moale. Mîna mea e transpirată, apuc, tremurînd, într-un gest cam nepoliticos şi sper că neobservat, să mi-o şterg înainte de buzunarul pantalonilor, ca şi cînd aş căuta ceva. De fapt, şi căutam cuvinte, dar nu se aflau acolo. Nu am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Se aşază pe o margine de scaun şi mă priveşte curioasă, în timp ce schimbăm cîteva replici de complezenţă. Îi spun că îmi place mult clădirea liceului, o fostă cazarmă austriacă, bine conservată şi renovată, aflată chiar pe malul Streiului, în Haţeg. I se luminează faţa. E profesoară de istorie şi directoare a liceului. Îmi spune şi ea că urmăreşte ceea ce facem cu admiraţie şi apoi, pentru că pauzele dintre ore sînt scurte, mă întreabă cu ce mă poate ajuta (era evident că e o vizită de lucru şi nu de protocol; se uita fix la bocancii mei, pe care nu îi curăţ niciodată şi pe care se adunase praful morţii). Atunci am tras adînc aer în piept şi i-am spus: „L-am găsit pe bunicul dumneavoastră, Petru. Adică osemintele lui“. Îmi spune că ea ştie că a avut un bunic, ai ei nu i-au vorbit vreodată de el, spunîndu-i doar că a murit demult, imediat după război. „De fapt, la 21 noiembrie 1952. La Băieşti, sus pe deal“, îi spun cumva abrupt, ca şi dealul pe care îl urcasem cu o zi înainte. Îmi cere voie să iasă puţin şi se întoarce, o secretară aduce două cafele, deşi nu cerusem. Găsise pe cineva să îi ţină locul la oră. Cu încetul, îi spun că e mai bine că nu s-a vorbit despre asta, altfel nu ar fi putut face Facultatea de Istorie în anii comunismului, avînd un bunic executat ca partizan. Apoi o întreb dacă poate aduce un preot acolo sus şi cele ce se cuvin slujbei. Fără îndoială, spune, se va ocupa de tot. Mă întreabă despre bunicul ei şi îi spun ce ştiu. Că Petru şi Iosif au fugit, urmînd să fie arestaţi de Securitate, şi s-au adăpostit în munţi. Că au stat ascunşi doi ani, ajutaţi de rude şi prieteni, într-un bordei săpat în marginea unei văi, la poalele Retezatului, la vreo 6-7 kilometri de comuna lor, Băieşti. Că au fost trădaţi, securiştii au aflat cumva unde se ascund şi au înconjurat bordeiul şi i-au somat. Iosif a ieşit şi a primit un glonţ în piept, a supravieţuit şi a fost condamnat la 25 de ani de temniţă, l-am întîlnit ieri şi are şi acum deasupra inimii o gaură prin care poţi băga degetul. Că Petru nu s-a predat, a început să tragă, avea o puşcă şi un încărcător de rezervă pe care l-am găsit în ceea ce odinioară era buzunarul vestonului său, iar securiştii au aruncat o grenadă în bordei. Că Petru are craniul sfărîmat de acea grenadă. Doamna profesoară a ridicat ceaşca de cafea, parcă mai grea decît lumea. A vărsat jumătate pe ea şi a început să plîngă.

8 mai, 2009, Băieşti. Sîntem la marginea gropii, cu toţii. Echipa noastră, poliţişti, un criminalist, o tînără procuroare din Haţeg, tot Alina, care a avut grijă să aducă acolo sus, la poalele Retezatului, Statul român. Dar nu cu ostilitate. E bine că Statul dă măcar acum, un pic de transpiraţie pentru o viaţă răpită. Nu ştiu de ce, şeful arheologilor, Ghiţă Petrov, e furios pe poliţiştii veniţi mai devreme. Alina, profesoara, a venit cu un tînăr preot, obosit şi totodată tulburat de ceea ce se petrecea la marginea unei păduri de sub Retezat. Nu ştiu cum, au venit şi mulţi copii din sat, deşi urcuşul nu este uşor. Începe slujba, se aprind lumînări. Dintr-odată, printre noi a ţîşnit un băiat de 10-12 ani şi a sărit în groapă. S-a apropiat fără teamă de craniul sfărîmat al lui Petru şi a aşezat un bucheţel de albăstrele şi gălbenele, căutate de el prin pădure, chiar pe acel cap al lui Petru. Alina, nepoata lui, plînge iar. Îmi vine greu, din ce în ce mai greu, să nu o fac şi eu. Apoi o fac. Apoi, îi îndepărtez pe toţi – după slujbă, vine cel mai crud moment, cel în care se face expertiza criminalistică şi desfacem rămăşiţele os cu os, şi rămăşiţele se aşază în pungi mai mici şi toate într-un sac mare de plastic, albastru. „Cine duce sacul?“ întreabă Alina procuroarea. Ghiţă, ocupat cu notiţele lui, spune morocănos „să-l ducă ăl mai mare în grad“. Pesemne, cel cu care se certase. Aşa a şi fost. Numai că subcomisarul s-a rătăcit în pădure, rămas în urma noastră, cu Petru în spate. Ne-a reîntîlnit la o stînă pe malul Streiului, unde proprietarul, un fost ofiţer SRI, ne-a dat cîte o bucată de caş şi un păhărel de ţuică, să fie de sufletul mortului. A băut şi subcomisarul, cu încuviinţarea Alinei procuroarea, vizibil tulburat, asudat şi cu cascheta sub braţ, spre a-şi domoli spaima prin care trecuse, rătăcit în pădure, cu un mort în spate. În acest timp, unul dintre puii de cîine pufoşi şi albi care ni se încurcau printre picioare a intrat curios şi jucăuş în sacul albastru. Culcat în iarbă, sacul albastru părea, dintr-o dată, că a prins viaţă.

Patru coşuleţe de pîine (fragmente de jurnal)

26 iunie 2011, Bucureşti. Am în holul garsonierei în care locuiesc patru coşuleţe de pîine, împletite din nuiele, în care (imaginînd un fel de aşternut) sînt bucăţi din pînză neagră, curgînd peste marginea lor (de fapt, două şaluri negre de damă, tăiate la jumătate). În coşuleţe am aşezat bucăţi de lemn şi de „materie organică“, adică un fel de pămînt mai altfel, cu o altfel de consistenţă decît cel de toate zilele. Atît lemnul, cît şi pămîntul sînt urmele lor, ale celor pe care i-am găsit în urmă cu trei săptămîni în Rîpa Robilor, la Aiud, unde au fost înmormîntaţi deţinuţii politici în cea mai de temut temniţă din România. Lemnul este de brad, pămîntul e din pămînt, dar puţin altfel – este doar pămîntul care se afla pe scîndurile lăzilor în care patru morţi ai Aiudului au fost zăvorîţi şi pe care acum, după două săptămîni, am reuşit să îl conserv. În fiecare seară aprind o candelă, pentru o vreme, în faţa acestor patru coşuleţe. Am păstrat rămăşiţe din coşciugele celor patru martiri de la Aiud pe care i-am găsit, alături de prietenii mei, Ghiţă Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza (iar colegul meu, Andrei Lascu, într-un efort benevol, a filmat şi a fotografiat totul). M-am străduit să le conserv pentru că le vom pune în expoziţia cu care de la o vreme colindăm ţara, în încercarea de a arăta, nu cu vorbe, nu cu rapoarte, ce s-a întîmplat cu ei – cu poporul nostru pierdut, cu coloana noastră vertebrală. Am pus asemenea semne ale trecerii celor ucişi prin viaţă sau semne ale morţii lor în tot mai multe vitrine şi îmi doresc să le vadă cît mai multă lume, în mica noastră expoziţie itinerantă Numitorul comun – moartea. Poate că pare un barbarism sau o profanare. Dar nu e aşa. Am găsit, de pildă, la un tînăr de 17 ani, pe numele său Vasile, ucis de Securitate fără vreun proces, o oglinjoară. Vă puteţi privi în ea şi nu veţi mai putea crede asta. Cele patru coşuleţe stau pe patru bucăţi de sac albastru, cele în care au fost trupurile lor, ale celor goi şi morţi, aruncaţi fără de lumină în Rîpa Robilor de la Aiud. Cum au trăit? Cum au murit?

Viaţa la Aiud

Acum ştiu mai multe despre iad. S-au adunat mărturii nenumărate despre viaţa în închisoare. Aş alege doar cîteva, de la Aiud, căci nu despre a trăi acolo vorbim aici, ci mai ales despre a muri. Viaţa în închisoare era, în toate sensurile, doar o anticameră a morţii. Politica aceasta nu era una discretă; fiecare dintre deţinuţi era înştiinţat cu brutalitate că nu avea să iasă viu din temniţă. Deţinuţi fiind aici, pastorul Richard Wurmbradt şi preotul Benedict Ghiuş erau puşi să transporte din celule hîrdaiele cu materii fecale ale deţinuţilor: „Exista la fiecare palier un closet, la care eu şi Ghiuş căram tinetele în fiecare zi. Trebuia să stăm la coadă cu alţi deţinuţi care-şi aşteptau rîndul pentru a turna conţinutul pe canal. Arhimandritul era un om fin şi cultivat, dar îşi dădea silinţa să îndeplinească asemenea treburi neplăcute. Într-o dimineaţă, a alunecat pe pardoseala slinoasă de piatră şi puţin lichid a stropit cizma unui gardian“ – ceea ce i-a atras o lovitură brutală, ca şi ameninţarea că va sfîrşi în cimitirul fără cruci al închisorii. Acolo, la Rîpa Robilor, unde am găsit patru dintre aceste suflete care au îndurat iadul pe pămînt, dar unde se mai află, după acte, alţi 437, după registrele deceselor de la Primărie, sau peste 700, după cele ale foştilor deţinuţi politici. La Aiud cu osebire, dar şi în celelalte temniţe, omul a fost redus la o maşinările fiziologică; după regulament, putea produce doar transpiraţie, umori, urină şi materii fecale. În aceste condiţii, „o acomodare reală la condiţiile închisorii durează cam trei ani. Pînă atunci, corpul pierde tot timpul din greutate şi nu-i în stare să facă faţă şocurilor din perioadele trecătoare în care eram nutriţi mai bine. Miasma butoaielor, aburii de mîncare, apa care se scurgea pe pereţii igrasioşi, atmosfera mucezită, mirosul trupurilor nespălate, lipsa de soare şi aglomeraţia erau o încercare grea pentru plămînii noştri. Aproape întotdeauna o persoană care stătuse mulţi ani în închisoare ieşea cu plămînii atacaţi. În umezeala din celulă, dormind ani şi ani pe ciment, era imposibil să scapi de reumatism sau sciatică. Lipsa vitaminelor ne afecta în mod grav văzul, care era deja suprasolicitat din cauza celulelor slab luminate. Doar unul din cinci vedea suficient ca să bage aţa în ac. La plecarea mea din închisoare, după zece ani, nu mai puteam distinge nici mîncarea în farfurie“. Astfel a descris ziaristul britanic Leonard Kirschen experienţa sa ca deţinut politic în închisorile comuniste din România. Unii nu au putut rezista. Fără cruce, au fost aruncaţi, în lăzi din lemn de brad, în Rîpa Robilor de la marginea închisorii.

Moartea la Aiud

Vii şi morţi erau, atît în închisori, cît şi în coloniile de muncă, subiect de batjocură pentru gardieni. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 „au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele“. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, „cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură“. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deţinut, acesta „a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat“. Perforaţi erau şi morţii care ieşeau pe porţile închisorilor. Sandu Tudor, publicist şi scriitor, călugărit sub numele de Daniil şi condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind socotit iniţiator al „grupului subversiv“ Rugul Aprins, a murit în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962 la Aiud. Purtase cătuşe la mîini şi picioare pe tot parcursul detenţiei. După cum arată în dosarul penitenciar procesul-verbal nr. 0078.458, a lăsat în urma sa, ca obiecte de „inventar personal“, pe 18 martie 1959, de la Jilava, „un costum pufoaică maro ctg. III, una pereche sandale negre ctg. III, una bonetă neagră ctg. III, una cămaşă maro ctg. III“. Sînt hainele cu care se afla îmbrăcat în 1959, cînd fusese transferat la Aiud de la Jilava. Sandu Tudor nu avea urmaşi. După regulamentele penitenciare, această „avere“ a sa a intrat în posesia statului. Fotografiat faţă-profil la arestare, îmbrăcat în acea cămaşă maro, un bătrîn cu părul lung grizonant, vîrstat încă de şuviţe închise la culoare, pieptănat peste cap şi strîns la ceafă, cu o privire calmă, îndreptată spre acea zi de 17 noiembrie 1962; dar nu ochii săi, atunci închişi pentru vecie, înregistrează ceea ce se petrece. „La ieşirea pe poartă, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort“, cum povesteşte un deţinut care a văzut acestea. Orice mort care ieşea pe poarta închisorii trecea prin martiriu. Cei de la Aiud au avut însă noroc, spre deosebire de cei de la Sighet, fiind îngropaţi măcar în nişte lăzi de brad, chiar dacă goi. La Sighet însă, a fost şi mai rău. Locotenetul-major Ciolpan, după cum reiese dintr-o anchetă administrativă la care a fost supus în 1955, îşi hrănea porcii cu mîncarea deţinuţilor şi nu le-a adus niciodată vreun doctor. La anchetă, acesta purta la mînă ceasul de aur al unui fost ministru. Aşa cum reiese din chiar documentele Securităţii, deţinuţii nu au avut parte nici măcar de lăzi de brad pentru somnul de veci. Ciolpan şi-a făcut mobilă din lemnul repartizat pentru coşciugele morţilor.

Patru saci albaştri (fragmente de jurnal)