OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lumea ne determina... Celalalt aspira la a ne turna in forma lui prin simpla prezenta... Orientarea sexuala e predeterminata... Gindul mult prea gindit se loveste de urechi surde... Cuvintul mult prea rostit suna ca o picatura dintr-o ploaie acida pe un capac de fonta... Chipul nostru e parodiat de cirlige ce sustineau cindva straie false pe sirma infinita a unor vremuri fara tinta...
As putea continua acest lung sir de aparente banalitati, as putea inventa altele, le-as putea pune cap la cap si v-as putea spune ca am scris un poem postmodern in care fiecare se poate regasi...

Dar nu ar fi de ajuns si, desigur, ati spune ca sint cuvinte la voia intimplarii care nu-si pot permite sa-si aroge statutul de oglinda. Si stiu prea bine de ce-ati avea dreptate: pentru ca n-as asuma in fata dumneavoastra, in propriul meu corp, realitatea care, de altfel, va contine. Cuvintul despartit radical de trup nu prea mai spune multe... Nu mai spune, de fapt, aproape nimic azi, cind nimeni nu mai poate fi original la nivelul fondului si sint destul de putini aceia care pot doar sa materializeze un mesaj intr-un mod care sa para cit de cit nou sub soare...

Tot ce v-am spus eu mai sus a turnat Matija Ferlin in performance-ul Sad Sam, dar asumind toate acestea in propriul sau corp. Prin trasee spre ceea ce personajul sau nu ar putea fi, construind cu prezenta proprie carari spre ce si-ar fi dorit sa fie, daca lumea nu ar fi construit cu multa sirg, dar si fara de stire, zidul spre statutul complet de om al unei fiinte plamadite din tristete, personajul interpretat de artistul croat ne arata, rind pe rind, cioburi ale identitatii sale, asupra careia planeaza incertitudinea, din orice unghi am privi... Incertitudinea care are aici functia unui animal de prada...
Pe ecran se succed cuvinte... Cuvinte care ne prind, dar cuvinte care, in acelasi timp, ne intorc brusc capul spre cel care le asuma, voit sau nu, in trupul care scrie, cu propria carne, o biografie pe scena...

Frumusetea versurilor scrise de Katalina Mella se preschimba intr-o brutala poetica a identitatii atunci cind sensul cuvintelor intilneste trupul lui Matija Ferlin, atunci cind metaforele se intrepatrund cu tristetea congenitala a lui Sad Sam.
Celalalt pindeste intr-una... Celalalt fiind probabil tot Sam, aflat prea devreme sau in mare intirziere la intilnirea cu el insusi... Si noi sintem acolo cu el, gata sa aflam din acest ciob de identitate daca ne-am sincronizat cu posibilitatea noastra de a fi noi insine sau daca am trecut mai departe spre iluzia a ceea ce am fi putut fi....
Personajul cinta, isi insceneaza un karaoke la fel de trist ca traseul pe care l-a desenat cu prezenta proprie in scena... Cinta prea mult, nu-i asa? Acest karaoke dureaza prea mult... Cu totii credem asta... De ce oare? Pentru ca am inchis undeva, sub un capac la fel de incert ca si ceea ce va fi, ceea ce eram cind tristetea ne cuprindea si incepeam sa cintam melodiile preferate, sperind ca nimeni nu va afla vreodata aceasta dezonoranta exteriorizare pe care ne-am permis-o intre peretii propriei tristeti...

Celalalt pindeste din nou... De nicaieri... Sta linistit, privindu-l pe Sam care indrazneste sa provoace granita dintre el si lume... Dar nimeni nu aude, ceilalti devin si ei cioburi ale propriei lui identitati, imagini care stau in intuneric, gata sa-l toarne in forma lor...
Ce cronica e asta, va intrebati... Ce e oare aceasta succesiune impresionista de cuvinte pe marginea unui performance cu o dramaturgie clara si un mesaj evident? Asta nu e o cronica, va spuneti... Si sint sanse mari sa aveti dreptate...
Creatia lui Matija Ferlin nu poate fi analizata cu mijloacele clasice ale criticii, inteleasa ca analiza, pe anumite niveluri ale unui discurs coregrafic... Limbajul e acesta, hai sa vedem daca el e adecvat mesajului pe care eu, in calitate de critic, cred ca l-am perceput cu claritate din creatia X, apoi coerenta dramaturgiei se fixeaza intre parametrii Z si Y, si tot asa... Aceasta ar fi o cronica, da...

Dar Sad Sam nu se supune unei analize de acest gen. Raspunsul este simplu: acest fapt se petrece deoarece criticul care ar fi trebuit sa scrie cronica pretins obiectiva nu s-a putut ridica deasupra statutului aceluia care a mai pus o caramida la zidul dintre Sam si el insusi, pentru ca a simtit ca nu poate indeparta anumite prejudecati asa cum s-ar lua de pe sirma o rufa uscata... Pentru ca lumea e plina de Sad Sam multiplicat in nenumarate exemplare a caror tristete se scurge spre o tinta incerta, la infinit, ca un lant de cuvinte pe un ecran alb... intocmai ca in performance-ul lui Matija, care ne vorbeste fara incetare despre o tristete ce nu reuseste sa lipeasca fara greseala cioburile unei identitati pindite de o lume ce-si duce veacul in cavoul principiilor ei morale...
O remarca de critic se impune totusi... Vedem adesea subiecte precum cel ales de Matija Ferlin, ceea ce reuseste, insa, artistul croat si ceea ce face din creatia lui nu atit un performance cu pretentii de originalitate, cit un context in care se manifesta posibilitati de oglindire neechivoce este transmiterea fara decalaj intre sens si materializarea lui.