OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean BAUDRILLARD
Societatea de consum, Mituri si structuri
Traducere de Alexandru Matei, prefata de Ciprian Mihali
Editura comunicare.ro, Bucuresti, 2005, 260 p.

„Eu sint urit, dar imi pot cumpara cea mai frumoasa femeie“ (K. Marx)
Nu stiu daca sfertul de veac de comunism trecut justifica fara rest atitudinea dascalimii (si in sens larg a intelectualitatii) autohtone de orientare francofona, dar nu numai, fata de numele lui Marx. Nimeni nu poate nega faptul ca, de la un punct incolo, reactia de respingere depaseste stadiul – pardonabil, sa zicem – de gest reflex, mergind inspre o rea-vointa, venita pe de o parte dintr-o carenta de lectura, iar pe de alta dintr-un snobism stupid caruia nu merita sa incercam sa-i aflam resorturile interioare.

Discursul de stinga, fundamentat de Marx, dar ilustrat si de altii, a fost si continua sa fie privit la noi cu rezerve, ca sa nu zic evitat cu strimbaturi din nas. Asimilarea lui se face, ca multe alte lucruri, prin procura. Cu siguranta nu e cool sa spui ca-l citesti pe Marx sau pe Engels, poti fi suspectat de unele si altele. E, in schimb, de bonton sa-l citezi/citesti pe Baudrillard, de exemplu, uitind ca, fluid si cameleonic, acesta profereaza in linii mari un discurs de aceeasi factura.

Cel mai bun lucru care s-ar putea spune in apararea lui Jean Baudrillard, in caz ca ar avea nevoie de asa ceva vreodata, e ca are un profil intelectual extrem de flexibil-generos, formulabil mai degraba apofatic – nu e sociolog, nici istoric, nici teoretician literar, nici filozof – si acest statut „indecis“ i-ar putea oferi circumstante atenuante destul de convenabile pentru eventualele pacate (azi, el e din nou pe val gratie discursului antiamericanist care multora le gidila placut urechea!). Sintem, se stie, mai receptivi la discursuri „simtite“, calofile, chiar si atunci cind e vorba de domenii care ar trebui sa evite in mod normal fandarile stilistice in favoarea exactitatii stiintifice. in mod sigur, teoriile baudrillardiene, reciclind idei vechi (fetisismul marfii, al obiectului – marca Marx, critica societatii capitaliste idem etc.), pe care se grefeaza insa si altele noi (raportul dintre Altul – L’autre – si Celalalt – Autrui, teoriile hiperrealitatii s.a.), au prins la noi si pentru ca, ambalate intr-un „lirism“ formal cu acros garantat (vezi cazul, mult mai „liric“, al lui Bernard-Henri Lévy), au putut fi luate usor drept „chestii exotice“.

- Mai ’68, decembrie ’89
Inocenta unei carti e o poveste de adormit copiii: o carte, daca nu te sminteste pe loc, vorba lui Paleologu, te va prosti lent dar sigur, in timp. Societatea de consum pe care Baudrillard o publica in Franta, in 1970, nu trebuie vazuta in afara contextului reprezentat de momentul mai ’68. Dorinta studentilor (de stinga) de a reforma nu numai sistemul universitar, ci intreaga societate franceza, devenita intre timp „societate de consum“, insa tot in parametrii politici conservatori mosteniti de dinaintea razboiului, e de pus in legatura cu critica societatii capitaliste pe care o face aici Baudrillard, o lume in care oamenii „nu mai sint inconjurati, ca pina acum, de alti oameni, ci de obiecte“, in care belsugul, risipa si, mai presus de toate, consumul au inlocuit rapid valorile umanitariste. Cartea ajunge la moda (ca si Societatea spectacolului a lui Guy Debord, aparuta cam in aceeasi perioada) pentru ca speculeaza inspirat un moment, dar si pentru ca o critica facuta din interior avanseaza un discurs mai credibil, mai spectaculos decit daca ar fi venit, de exemplu, din partea unui intelectual est-european. Are un ecou mai puternic. Lucru deloc lipsit de importanta, cartea a fost tradusa la noi dupa decembrie ’89, asadar abia in momentul in care societatea de consum a devenit ceva palpabil, nu doar un concept fara acoperire, din sfera utopiilor.

E motivul pentru care Societatea de consum poate parea azi o carte destul de actuala, multe din „proorocirile“ sale verificindu-se cu brio in realitatile romanesti postrevolutionare.
Ar fi interesant sa ne imaginam insa care ar fi fost impactul ei daca ar fi aparut in anii ’70, in plin comunism romanesc si, judecindu-i continutul, ipoteza traducerii nu e deloc exclusa. in multe privinte cartea lui Baudrillard ar fi fost destul de „pe linie“: ma intreb insa daca nu cumva, printre altele, si tipul de discurs (lejer-inselator), talentul scriitoricesc (riscant, aici) sau exemplele „colorate“ au tras la cintar (sa nu uitam ca in aceeasi perioada se traduceau, cu surle si trimbite, mult mai putin „frivolii“ Lukàcs, Goldmann, Garaudy, Althusser).

- Sfirsitul transcendentei in era consumului
„Ceea ce sint indivizii coincide cu produsul lor, atit cu ceea ce produc, cit si cu modul cum produc“, spunea Marx. Esti ceea ce produci, cu alte cuvinte. Baudrillard preia coaja materialista a teoriei marxiste, mutind reflectorul dinspre specificul fortelor de productie inspre ipostaza de consumator a individului. in prezent, diferenta statutara nu mai vine din diviziunea inegala a muncii, ci din raportarea diferita la obiecte: „nu consumam niciodata obiectul in sine (in valoarea lui de intrebuintare) – intotdeauna manipulam obiectele (in cel mai larg sens) ca semne care ne disting fie marcindu-ne apartenenta la grupul pe care-l consideram referinta ideala, fie demarcindu-ne de propriul nostru grup prin referirea la un grup cu statut superior“ (esti ceea ce consumi).

Doua observatii se impun aici: prima (un paradox, in realitate) ar fi ca, desi ne aflam in era individualismului (dirijata din umbra de imperative narcisice, scindata de drame personale etc.), „forta consumatoare“ nu cunoaste singularul, e eminamente colectiva (consumul ca element de control social, prin „atomizarea indivizilor consumatori“); a doua ar fi ca opulenta e, de fapt, o acumulare a „semnelor fericirii“, consumul fiind guvernat de o gindire de tip magic: „in practica vietii cotidiene, binefacerile consumului nu sint percepute ca rezultat al unei munci s…t, ci sint traite ca miracol“. Exemplul cu indigenii malaezieni care au construit din ramuri simulacre de avioane, asteptind ca cele aflate deja in zbor sa coboare linga cel fabricat de ei, e o metafora simptomatica pentru atitudinea lui homo œconomicus, care nu vineaza nici realitatea, nici cunoasterea, ci fantasma, mai-mult-ca-adevarul, „Marele Frison al Trairii“.

Problema (cautarii) sinceritatii ar merita, altfel, discutata separat, cu o raportare directa si necesara la schema autor (producator)-narator-personaj-cititor (consumator): „in aceasta cultura industriala a sinceritatii, numai semnele sinceritatii continua sa fie consumate“. Cauza acestei „cereri frenetice de sinceritate“ poate fi, de asemenea, extinsa la domeniul literaturii (o explicatie plauzibila pentru inflatia de texte care vind „adevaruri“: de la jurnal, memorii, autobiografii, pina la autofictiune, ultimul dintre genuri fiind cel mai aproape de cultura de masa la care se refera Baudrillard): „O obsesie imensa, care traverseaza intreaga cultura de masa – expresie de clasa a declasatilor culturii: frica de a fi pacaliti, inselati si manipulati de semne, asa cum s-a intimplat vreme de secole – sau, mai mult, frica ori refuzul fata de cultura savanta si ceremoniala, refulata la adapostul mitului unei culturi a «naturalului» si a comunicarii instantanee“ (s.m.).

- De la societatea spectacolului la postmodernitate
Aceasta lume guvernata de microzeitati profane (mall-ul, computerul, gadgetul, mediul publicitar s.a.) e o lume care, in goana ei teribila dupa belsug, conditionata de imperativul amuzamentului (fun morality), al placerii autoimpuse, isi pierde transcendenta. Comuniunea din societatile traditionale se converteste in comunicare (agresiva), oglinda devine vitrina, sufletul e inlocuit de corp (gestiunea profesionista a timpului liber – devenit un privilegiu in civilizatia consumului alias „era alienarii radicale“ – si a capitalului-corp de care dispunem devin o obsesie): „Nu mai exista transcendenta, nu mai exista finalitate, nu mai exista scop: ceea ce caracterizeaza aceasta societate este absenta de «reflectare», de perspectiva asupra ei insesi“. Consumatorul nu mai are nevoie sa semneze vreun pact cu diavolul ca sa obtina putere, bogatie, pentru ca acestea ii sint daruite de „o ambianta benefica si materna, de insasi societatea de abundenta“. Sectiunea finala a Societatii de consum e punctul in care Baudrillard depaseste poncifele marxiste si se apropie de o „teoretizare“ implicita a spiritului postmodernitatii: „Fie ca o definim, structural, ca instanta a unui cod sau, empiric, ca ambianta generalizata a obiectelor, implicarea subiectului nu mai este aceea a unei esente «alienate» in sensul filozofic si marxist al termenului („autoinstrainare umana“ la Marx, n.m.), adica deposedata, preluata de o instanta alienanta, devenita straina fata de sine insasi. Pentru ca, la drept vorbind, nu mai exista nici «Acelasi», nici «Subiect-Acelasi», nici alteritate a aceluiasi, nici – in consecinta – alienare in sens propriu“.

Este autorul francez un „parinte“ al postmodernitatii? in linii mari, se pare ca da, intrucit proliferarea semnelor, opulenta obiectelor, implozia granitelor intre cultura inalta si cea populara (o lume a simulacrului, a ludicului, a kitschului, in care poti vedea „opera de arta la magazinul de mezeluri, tabloul abstract in fabrica“), invazia nestavilita a consumismului, preeminenta hiperrealitatii asupra realitatii – despre care Baudrillard vorbeste sporadic aici, dar si in alte carti (Sistemul obiectelor, Schimbul simbolic si moartea, Simulacre si simulari) – pot fi considerate semnalmente ale paradigmei mai sus amintite. Tot el este insa cel care expediaza postmodernismul in termeni conotati, asimilindu-l cu manifestarea, eminamente decadenta, a culturii vestice: „exaltarea reziduurilor, reabilitarea prin bricolaj, sentimentalitate eclectica, diluare puternica, intensitati joase“.
Ar fi o ipocrizie sa nu recunoastem ca, si la treizeci de ani de la scrierea ei , Societatea de consum e o carte cu multe idei inca vii, ambalate insa intr-un metaforism suspect, fireste nu fara virtuti de captatio. Abia aceasta seductie la nivel lingvistic, o seductie programata, se-ntelege, e periculoasa si trebuie spus ca Baudrillard nu e un autor de citit cu inocenta relaxare. De la infierarea culturii vestice, propagatoare de valori „slabe“, pina la retorica fundamentalista care face furori in lumea araba e un singur pas. Si nici macar unul prea mare.