OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Studii despre Cantemir

Pînă la cartea lui Ştefan Lemny, despre care va fi vorba mai departe, cele mai recente apariţii notabile despre opera lui Dimitrie Cantemir erau studiul lui Gabriel Mihăilescu dedicat universului baroc din Istoria ieroglifică, datînd din 2002, şi cel al Claudiei Tărnăuceanu despre Limba latină în opera lui Cantemir (2008). Altele, semnate de Doina Ruşti sau Valeria Manta Tăicuţu, sînt lucrări didactice, cuminţi, rezumative, fără a aduce contribuţii reale la exegeza cantemiriană. Un efort de a elabora lucrări colective se face remarcat dinspre Chişinău, unde Andrei Eşanu şi Valeria Eşanu au coordonat sinteza Dinastia Cantemireştilor (2008) şi au alcătuit bibliografia Neamul Cantemireştilor (2010). Oricum, se simţea nevoia unui demers care să ofere o imagine echilibrată, bine calibrată, asupra personalităţii şi operei lui Dimitrie Cantemir şi a ilustrului său fiu, Antioh, de a cărui personalitate începem să devenim conştienţi în ultima vreme. Mai ales că autorulIstoriei ieroglifice nu mai beneficiase de astfel de abordări de la monografia de referinţă a lui P.P. Panaitescu, din 1958, marcată de tarele epocii, şi de la biografia romanţată, dar corectă a lui Contantin Măciucă (a cărei ultimă ediţie e din 1972). Celelalte studii cantemiriene, scrise de Elvira Sorohan, Dragoş Moldoveanu, Ştefan Giosu, Adriana Babeţi, se concentrează fiecare asupra unui anumit aspect al operei (literar, lingvistic, stilistic). Faptul că Ştefan Lemny a scris o astfel de carte pică în acest moment cum nu se poate mai bine. Mai întîi, că e vorba despre un istoric specializat în veacul al XVIII-lea. În 1990, el a publicat, la Editura Meridiane, cel mai bun studiu asupra epocii lui Cantemir: Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc, o carte care reface elementele de civilizaţie, de cultură, mentalităţile etc. A urmat, în 2003, un volum de studii intitulat Întîlniri cu istoria în secolul al XVIII-lea. Teme şi figuri în spaţiul românesc, în care era vorba şi despre Dimitrie Cantemir. Avem de a face, prin urmare, cu un foarte bun specialist în perioada pe care au ilustrat-o Cantemireştii. Un aspect extrem de important, dat fiind că Ştefan Lemny se mişcă suplu, firesc, într-o epocă extrem de interesantă şi amestecată, într-un spaţiu, est-european, dar şi occidental, cu paradoxurile sale. Cartea a apărut, mai întîi, în Franţa, la Éditions Complexe, în 2009, primind un premiu al Fundaţiei Berendel. Gîndită ca o punere în oglindă a două biografii, în care este înglobată şi analiza operei, ea are marele merit de a readuce în discuţie, în Franţa, o familie foarte cunoscută la vremea ei; pe de altă parte, lucrarea pică foarte bine şi în România, unde a apărut, în 2010, în excelenta traducere a Magdei Jeanrenaud, care pune la punct unele detalii de informaţie, unele citate şi îndulceşte o frază nedreaptă referitoare la cultura română (privind vidul dintre Vlad Dracul şi Cioran) din prefaţa semnată de Emmanuel Le Roy Ladurie.

Între Orient şi Occident

Meritul cărţii lui Ştefan Lemny este mult mai mare decît acela (nici el lipsit de miză) de a stimula o reintrare în circuitul culturii occidentale a celor doi mari cărturari. Urmărindu-le traseul biografic, istoricul are ocazia de a cerceta unele tangenţe dintre spaţii culturale, mentalităţi socotite de regulă distincte: cele orientale şi cele occidentale. O spune, discret, el însuşi: „Ideea care ne-a însoţit de la un capăt la altul al lucrării a fost aceea de a folosi biografia ca pe un mijloc de a scoate în relief acele faţete ale vieţii şi operei celor doi mari cărturari care sînt importante din perspectiva apropierii culturale dintre mai multe regiuni legate de spaţiul lor de origine (Imperiul Otoman, Moldova şi Rusia) şi dincolo de acesta, pentru Europa intelectuală a secolului al XVIII-lea. Contribuţia lor nu este decît o verigă din vasta reţea de comunicare ce se structurează şi capătă astfel importanţă, însă o componentă semnificativă în căutarea unei anumite idei europene, în care Europa Orientală întinde mîna către Europa Luminilor“. Adevărul este că un istoric al mentalităţilor cu greu putea găsi exemple mai bune decît Dimitrie şi Antioh Cantemir care să ilustreze întîlnirea unor tendinţe care doar contemplate la nivel de manual ori de tratat istoric par divergente: cei doi sînt un perfect produs al unor culturi diferite, în care Orientul şi Occidentul se întîlnesc fericit, în care mentalitatea medievală (dominantă încă în Ţările Române) lasă locul unei noi paradigme intelectuale, raţionaliste etc.

O gîndire unitară

Diplomatul cărturar Antioh

Istoria Cantemireştilor se încheie cu trista poveste a sfîrşitului acestui neam, care a vrut, la începuturile lui, prin domnitorul Dimitrie Cantemir, să instaureze o dinastie, dar a sfîrşit prin urmaşi nedemni de tradiţia ilustră pe care au fixat-o cei doi mari reprezentanţi: Dimitrie şi Antioh. E, de fapt, povestea unui neam care, în numai trei generaţii, face saltul de la rangul mărunt de răzeş la cel de ambasador al unuia dintre cele mai mari imperii europene. Dar care se stinge la numai un veac după aceea.

Cartea lui Ştefan Lemny poate fi un catalizator nu doar în cultura franceză, unde despre cei doi Cantemir se ştiu, firesc, puţine lucruri: ea a început, am impresia, să resuscite un interes susţinut pentru opera lui Cantemir tatăl şi în cultura română. Ceea ce nu e puţin lucru, dat fiind că mai avem destule datorii faţă de el: în primul rînd, aceea de a duce la bun sfîrşit o ediţie critică, începută atît de promiţător de regretatul Virgil Cîndea. Pe lîngă acest imbold, Cantemireştii reprezintă cea mai bună sinteză despre Dimitrie şi Antioh Cantemir care a apărut în ultimele decenii la noi.