OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Preşedintele Traian Băsescu a promulgat (responsabil?) legea creşterii salariilor profesorilor cu 50%, aşa cum a fost votată (iresponsabil?) în Parlamentul României. Preşedintele României a semnat punerea în aplicare şi a unei alte legi, prin care se cere să le crească pensiile cu 50% şi cetăţenilor care au lucrat în condiţii grele şi toxice (aşa-numitele categorii I şi II). Totul este absolut legal şi constituţional, şi omeneşte de înţeles, astfel că sub aspect juridic nu s-ar putea ridica obiecţii. Ceea ce nedumereşte şi, deja, naşte aprige discuţii, polemici şi acuze de tot felul, sînt consecinţele financiare şi economice ale unui astfel de demers. Sigur că dascălii români sînt prost plătiţi, mai ales cei aflaţi la început de carieră universitară, sau cei din învăţămîntul secundar-preşcolar. Cadrele superioare – profesorii universitari şi cei cu funcţii – aveau/au o situaţie mai bună, chiar dacă nu la nivelul pretenţiilor standardelor europene, dar ceilalţi angajaţi din sistem au salarii mici. Acesta era/este adevărul care nu le face viaţa confortabilă, ca şi pensionarilor cu pensii extrem de mici, nu doar celor din categoriile I şi II. În afara unei pletore de foşti beneficiari ai sistemului comunist şi postcomunist, care au apucat salarii mari şi înainte, şi după 1989, cei de vîrsta treia şi a patra – este o uriaşă diferenţă între situaţia şi necesităţile unui pensionar de 80-90 de ani şi ale unuia de 65-70 de ani – sînt la limita subzistenţei. Solicitările tuturor sînt, pe bună dreptate, justificate. Şi atunci?

 

Cine plăteşte salariile angajaţilor statului român şi ale pensionarilor din România? Statul. Din ce surse financiare? De la bugetul de stat şi de la Casele de Pensii. Scurt. Clar. Limpede. Are statul bani pentru a da salarii şi pensii şi pentru a acoperi solicitările de toate felurile? Cînd şi cum se calculează salariile şi în ce mod pensiile? Aici încep discuţiile tehnice şi detaliile politice. Ce şi cît poate oferi statul angajaţilor şi pensionarilor săi, şi în ce condiţii? În general, guvernările liberal-conservatoare, de dreapta, de aiurea şi de pretutindeni s-au preocupat mai mult de bunul mers al economiilor, de dinamica dezvoltării şi a investiţiilor, de jocul liber al pieţii, legate de cerere şi ofertă, motorul capitalismului. Guvernările social-democrate şi socialiste, de stînga, au fost mai atente la aspectele sociale şi de protecţie socială ale cetăţenilor statului respectiv. Simplificăm lucrurile de dragul unei demonstraţii. Sigur că au fost şi situaţii complexe sau particulare – un stat „reacţionar“ care a avut însă grijă de cetăţenii săi sub raport material, chiar dacă a îngrădit drepturile şi libertăţile civile (Spania lui Franco, să spunem, sau Chile în vremea lui Pinochet). Însă, una peste alta, cam aşa stau lucrurile în teorie şi în principiu. În statele foste comuniste situaţia a fost mai încîlcită, pentru că economiile planificate au trebuit să suporte costurile tranziţiei la economia de piaţă, cu toate implicaţiile sociale, dar şi cele politico-economice. Unele state foste comuniste, Cehia, Ungaria, Slovacia, mai dezvoltate economic şi mai apropiate de cerinţele capitalismului, s-au adaptat mai repede, altele rămase împietrite în economia socialistă s-au urnit mai greu (Bulgaria, România, Albania).

 

Ce se întîmplă, acum, în România? Se întîmplă că se apropie alegerile parlamentare. Din păcate şi din nefericire, momentul cînd pentru prima oară se va vota nu pe liste de partid, ci uninominal, se intersectează cu o gravă criză a sistemului bancar-financiar mondial. Recesiunea şi problemele din mediile bancare americane, de care se vorbea discret la începutul anului, au devenit acute şi au reverberat şi în Europa. Unde ne aflăm şi noi. S-a grăbit premierul Tăriceanu să spună în primă instanţă că lucrurile astea nu ne privesc şi pe noi decît într-o mică măsură, ca imediat după cîteva zile să adopte un ton reticent, care a devenit în aceste zile catastrofic. Poate sau nu poate Guvernul să dea bani profesorilor şi pensionarilor din grupele I şi II, banii pe care Parlamentul României şi preşedintele României deja i-au şi promis cetăţenilor? Cum s-a ajuns la această situaţie comico-absurdă, dacă nu ar fi şi iresposabilă, ca parlamentarii liberali şi udemerişti, care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare, să voteze o lege care poate da peste cap economia românească? Cum a promulgat preşedintele Băsescu o lege, două chiar, cînd ştie bine ce efecte dezastruoase pot avea ele în imediat? De ce?

 

Simplu: vin alegerile şi nimic altceva nu mai contează decît „Victoria Finală“. Orice act normativ şi decizie politică ce ar putea atrage înfrîngerea adversarului sînt binevenite. Ceea credem că este deja prea mult. Acest „Totales Krieg“, război total, unde orice este permis pentru distrugerea adversarului, ni se pare de neacceptat. Guvernul Tăriceanu s-a expus riscant şi a gestionat prost în ultimele luni problemele sociale şi cele sindicale, ştiind bine că solicitările şi tensiunile vor creşte în preajma alegerilor. Devoalarea salariilor uriaşe ale unor angajaţi ai agenţiilor guvernamentale, solicitările salariale hodoronc-tronc şi ale altor categorii de angajaţi care doresc şi ei o majorare de 50% taman acum (sănătate, administraţie etc. – cei de la Filarmonica „George Enescu“ vor doar 30%, interesant ar fi de desluşit cine i-a mînat pe muzicieni la luptă sindical-salarială) cresc presiunea asupra deciziilor Guvernului. Care se vede prins în corzi. Şi asta după ce deja luase o serie de măsuri populist social-democrate – bune şi REALE –, legate de creşterea punctului de pensie etc.