OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Carmen Francesca BANCIU
Berlin ist mein Paris. Geschichten aus der Hauptstadt
Ullstein Verlag, Berlin, München, 2002,
180 p., 18.00 Euro


Catalin Dorian Florescu, regretata Aglaja Veteranyi si Carmen-Francesca Banciu sint trei scriitori originari din Romania care au renuntat sa scrie in limba romana. Cei trei s-au stabilit in spatiul de limba germana – Florescu si Veteranyi in Elvetia, iar Banciu in Germania. Scrierile acestor autori sint dominate de amintirile legate de Romania. La Editura Ullstein din Berlin a aparut, de curind, un nou volum semnat de Carmen-Francesca Banciu, intitulat Berlinul este Parisul meu. Un loc central in acest volum il ocupa problema schimbarii identitatii.

In 1985, cind povestirea scriitoarei Stralucitorul ghetou a aparut in Germania, fiind distinsa cu premiul international de proza scurta al orasului Arnsberg, Romania era scufundata in negura dictaturii ceausiste. Curajul de a sparge aceasta izolare politica si culturala impusa de politia politica fusese perceputa ca o sfidare deschisa a vigilentei Securitatii. Cu un an inaintea acestui incident, care va schimba destinul autoarei nascute in anul 1955 la Lipova, Carmen-Francesca Banciu a debutat cu volumul de proza scurta Manual de intrebari. In pofida elogiilor venite din partea criticii de specialitate, Banciu intimpina greutati in publicare, iar in 1989 nu i se mai citeaza nici macar numele, dupa ce, impreuna cu alti scriitori, protesteaza deschis impotriva politicii regimului Ceausescu. De-abia dupa revolutie poate calatori in Germania, unde se stabileste definitiv in anul 1991. Aici a obtinut mai multe burse si a publicat mai multe carti, traduse din limba romana. Ultimele doua, intre care si Berlinul este Parisul meu, le-a scris deja in limba germana.
Aceasta ultima carte este, de fapt, un soi de reportaj autobiografic, in care autoarea reflecteaza asupra deciziei alegerii Berlinului ca loc de sedere, de exil si de domiciliu permanent. In acelasi timp, ea descrie si procesul de integrare intr-o alta cultura si intr-o alta limba, opunindu-se etichetarilor de orice fel.

Incercind sa estompeze starea hibrida a statutului de scriitor venit dintr-o alta cultura si limba, Banciu se situeaza deasupra literaturii de emigratie, insa fara a-si fi gasit locul bine definit in interiorul literaturii germane. Cu o admirabila siguranta de sine, autoarea formuleaza citeva teze explicative si se aventureaza pe terenul lunecos al teoretizarilor identitare. Fara a-si (re)nega biografia si socializarea lingvistica si culturala romana, Banciu postuleaza teza despre necesitatea „distrugerii limbii, pentru a regasi poezia“. Se subintelege ca autoarea se gindeste la limba romana, pe care o descrie ca pe o „limba bolnava“, de care s-a debarasat printr-un act dureros de „eliberare“. In paralel cu acest proces de alienare lingvistica autoimpusa, Carmen-Francesca Banciu isi croieste o noua identitate de scriitor. Desi este convinsa de necesitatea acestui pas decisiv, autoarea nu-si poate ascunde nedumeririle, intrebindu-se sibilinic: „Scriu in limba germana. Dar sint o autoare germana? Mi-am schimbat limba si, o vreme, am scris in noua mea limba despre experientele mele vechi. A fost un pas necesar. Scriu in limba germana. Sint o autoare romana? s…t Eu nu sint nici autoare romana si nici germana. Sint doar suma experientelor mele lingvistice. Am sarit dintr-o lume in alta. [...] Am construit un pod. [...] Suma acestor experiente este Europa“.

Ceea ce postuleaza Carmen-Francesca Banciu in aceste propozitii laconice suna frumos, dar, in acelasi timp, pare fortat. Cramponarea autoarei de modul indicativ si evitarea vizibila a capcanelor sintactice mai complicate sint semnele unei vulnerabilitati nerecunoscute.
Volumul este alcatuit din miniaturi aparent razlete care, deseori, amintesc de perceptia artistica practicata de impresionisti.
In marea lor majoritate, textele au fost scrise in incinta cafenelei berlineze „Sale e Tabacchi“ (unde s-a realizat si fotografia autoarei de pe coperta), degajind vointa autoarei de a se integra in atmosfera culturala germana si occidentala. Cele mai frumoase pasaje ale acestei carti autobiografice sint impresiile din „Sale e Tabacchi“, zugravite cu sensibilitate, dar si cu discernamint critic. Ele completeaza descrierile nuantate, pline de umor si discretie ironica ale persoanelor intilnite sau vazute in acest local.

Alegind triunghiul spiritual Bucuresti-Paris-Berlin ca un topos identitar european, Carmen-Francesca Banciu pledeaza pentru multi- si interculturalitate, pentru un hedonism sanatos, pentru normalitate, bucurie si satisfactie. Este ciudat ca livrescul lipseste aproape cu desavirsire din aceste miniaturi, iar trimiterile la literatura se rezuma la enuntarea unor nume ca Hemingway, de pilda.
Volumul este si o declaratie de dragoste literara facuta Berlinului, un oras in cautarea unei identitati proprii. Poate si datorita acestui fapt Carmen-Francesca Banciu si-a descoperit acele afinitati cu Berlinul pe care Parisul nu i le-ar fi putut oferi.

Berlin