Jerome David Salinger a fugit. Practic, în 1953 şi-a părăsit
apartamentul din Manhattan – Manhattanul despre care a continuat să scrie, în
poveştile familiei Glass – şi s-a mutat pe o proprietate de 90 de acri (cît va
fi însemnînd asta în metri pătraţi) dintr-un tîrguşor de care, dacă n-ar fi
fost el, n-ar fi auzit decît locuitorii lui şi rudele lor. Cum a ajuns tînărul
care se lăuda la universitate cu talentul literar (să ne-nţelegem, umbla prin
campusul din Collegeville anunţînd că el va scrie Marele Roman American) şi-i
scria epistole redactorului-şef al unei reviste de proză să-i ceară editorului
lui să-i scoată fotografia de pe coperta a patra a propriilor cărţi, iar
agentului literar – să ardă orice scrisoare de la fani? Să construiască apoi un
gard cît casa, pentru ca liceeni din tîrg, care, în loc de un articol în ziarul
şcolii, au „profitat“ de el pentru un întreg material editorial, să nu mai
ajungă în apropiere? Sau, mai tîrziu, să-l dea în judecată pe un critic, căruia
îi refuzase propunerea de a colabora pentru o biografie, ca acesta să nu poată
folosi vreodată citate din corespondenţa lui?
Salinger e scriitorul a cărui reputaţie se bazează nu pe
cele patru cărţi publicate (toate traduse în româneşte la Polirom), ci pe un
unic roman: De veghe în lanul de secară, aventurile adolescentului exmatriculat
(„m-au zburat“, „mi-au dat papucii“) Holden Caulfield, povestite cu cinism şi
pasiune de el însuşi. Salinger e scriitorul a cărui faimă literară a fost de
mult întrecută de producţia de material ficţional din jurul misterului „Cu ce
se ocupă el acolo, în Cornish, New Hampshire?“. Locuitorii din Cornish, New
Hampshire au avut parte, cel puţin, de distracţie: a nu spune care e casa lui
Salinger devenise „conspiraţia orăşenească a secolului“.
250.000 de cititori de engleză îl cumpără pe Holden
Caulfield în fiecare an (şi 40.000 de români şi-au luat noua traducere, în
ultimii cinci ani) – fiindcă De veghe… face parte din ritualul de trecere spre
o altă vîrstă, ca prima bere pe care o bei pe-ascuns de părinţi. Părinţi care,
în lumea ficţională a lui Salinger, sînt a figure of speech, fără a avea
practic dreptul la cuvînt: în nici unul dintre textele publicate ale
scriitorului, părinţii Caulfield – ai lui Holden şi Vincent – sau cuplul de
artişti de vodevil Les şi Bessie Glass nu-şi fac auzită vocea, sînt
caracterizaţi exclusiv – şi critic – din perspectiva odraslelor. Odrasle – doi
Caulfield, şapte Glass – pe care Salinger le adoră, le construieşte biografii
mitice, le creditează.
Prima frază din De veghe în lanul de secară (geniala
traducere a titlului le aparţine Catincăi Ralea şi lui Lucian Bratu, autorii
primei versiuni româneşti, publicată în 1964) e un ecou în timp şi spaţiu al
unei alte remarcabile deschideri romaneşti – debutul Aventurilor lui
Huckleberry Finn a lui Mark Twain. O frază de deschidere la fel de catchy
precum cea despre nefericirea singulară a familiilor din Anna Karenina.
Criticul britanic John Mullan (care, altminteri, e specialist în secolul XVIII)
a fost cel care a aplicat scriiturii lui Salinger un termen provenind din
teoria formalistă rusă şi reşapat de David Lodge: skaz (din skazat, a spune),
exploatare a stilului oral, dialectal sau de argou, fără utilizarea semnelor
citării, ca mod de caracterizare a unui personaj. Iar Salinger foloseşte acest
skaz adolescentin pe spaţii largi şi exclusiv, cu un excelent, unic simţ
muzical, transformînd pagina într-o partitură, cu acutele marcate prin italice,
cu obsesii pentru anumite cuvinte (phony şi goddam în De veghe…) ce ritmează
frazele.
Faima lui J.D. Salinger se datorează nu doar stilului său,
ci şi felului în care şi-a transformat textele în hîrtia de turnesol a dramelor
şi căutărilor unei generaţii – cea cinică şi fără idealuri de după Al Doilea
Război Mondial, pentru care sinucigaşul Seymour din O zi desăvîrşită pentru
peştii-banană, cel care se plîngea că „Toată lumea conspiră să mă facă fericit“
(Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului), e modelul prin excelenţă. Totul e
acolo, în viaţa copiilor Glass, in nuce, şi atracţia pentru religiile
orientale, şi psihanaliza care ocupă teren în existenţa socială, şi groaza de
convenţii, şi lipsa de speranţă, şi dispreţul, şi curajul.
Iar marea întrebare, pe care căutătorii de comori printre
manuscrisele lui secrete aproape că nici nu şi-o pun, e în ce măsură, cum a
evoluat scriitura lui Salinger, în ce măsură, cum a traversat familia Glass
(căci se pare că despre ea a continuat să scrie) societatea americană a
ultimelor patru decenii. Cum a manevrat amestecul de ficţiune şi biografie ce-i
defineşte opera un scriitor care a renunţat, în mare parte, la propria biografie
şi la chiar lumea ale cărei ritmuri muzicale le asculta şi transforma în
literatură.
Cinci lucruri pe care le ştiaţi despre Salinger etc.
1. Prima lui povestire – mai apoi dezvoltată ca un capitol
din De veghe…– a fost acceptată de New Yorker în 1941, după care revista şi-a
bătut singură toate recordurile, amînînd publicarea timp de cinci ani, de frică
să nu le dea idei tinerilor.
2. Cu toate acestea, următorul redactor-şef de la New Yorker
i-a devenit atît de bun prieten, încît Salinger i-a dedicat Franny şi Zooey.
William Shawn a fost şi una dintre puţinele persoane cu care scriitorul a
continuat să se întîlnească după retragerea la Cornish. Shawn era agorafobic.
3. Cu excepţia lui Hapworth 16, 1924 (1965), toate celelalte
21 de povestiri ale lui Salinger nepublicate în volum datează dinaintea
romanului De veghe în lanul de secară, apărînd în reviste între 1940 şi 1948.
Tematica unora dintre ele aruncă o lumină nouă asupra scriitorului, căci sînt
singurele texte în care Salinger abordează direct Războiul Mondial. O altă
povestire – Blue Melody – vorbeşte (atipic pentru restul scrierilor lui
publicate) despre segregare rasială/ rasism.
4. În februarie 1981, Mark Chapman, asasinul lui John Lennon
(în decembrie 1980), a trimis o scrisoare ziarului New York Times, în care
îndemna pe toată lumea să citească De veghe în lanul de secară, „o carte cu
multe răspunsuri“ (şi pe care o avea la el la momentul crimei). Chapman a
pledat iniţial nevinovat din raţiuni de sănătate mintală, iar apoi s-a
răzgîndit fiindcă Dumnezeu i-a zis s-o facă…
5. Holden Caulfield şi numeroasa familie Glass au devenit
modele ale rock’n’roll-ului şi ale muzicii rebele în general: Guns N’ Roses au
o melodie intitulată Catcher in the Rye, Green Day cîntă despre Who Wrote
Holden Caulfield, iar A Scissors – Hey Franny, It’s Zooey. Etc. Conform unei
statistici neoficiale, personajele lui Salinger sînt cele mai citate în cultura
pop americană din anii ’60 încoace.
Robert McCrum, de la The Observer, încearcă să ghicească
cine-i va lua locul lui Salinger ca „marele pustnic“ al literelor americane.
Thomas Pynchon (73 de ani) n-a mai fost fotografiat din anii ’60 – de văzut,
iarăşi nu l-a mai zărit nimeni de decenii, iar Harper Lee (84 de ani, autoarea
lui Să ucizi o pasăre cîntătoare; ştiaţi că mai trăieşte?) refuză orice
interviu prin note scrise de mînă. Poate că Salinger nu era atît de singur în
dorinţa lui de a-şi trăi anonimatul.
Şi dacă vreţi cu adevărat să aflaţi ce şi cum, presupun c-o
să vreţi să ştiţi din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală
am avut, cît de ocupaţi erau ai mei pînă să mă facă, toate aiurelile gen David
Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n
chestii de-astea.
Fraza de deschidere din De veghe în lanul de secară, traducere
de Cristian Ionescu, Polirom, 2005
Cred că, în general, Sofia Tolstoi era o femeie de o
remarcabilă lipsă de inteligenţă – şi, mai mult, atomii mei sînt astfel
dispuşi, încît să mă încline constituţional să cred că acolo unde-i fum, de
obicei e marmeladă de zmeură şi, foarte rar, foc – dar cred cu tărie că în
fiecare prozator din genul totul-sau-nimic se ascunde, în mare măsură, un
androgin, sau unul în devenire. Cred că, dacă scriitorul chicoteşte în faţa
masculilor care poartă fuste invizibile, o face în dauna lui proprie şi eternă.
Seymour: o prezentare, traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, 2002
Omul nu se schimbă chiar aşa de mult între zece şi douăzeci
de ani – la drept vorbind, nici între zece şi optzeci. Nici acum nu poţi să-l
iubeşti atît cît ai vrea pe un Iisus care, cel puţin după cît se spune, ar fi
rostit şi ar fi făcut unele lucruri – şi ştii asta. Eşti structural incapabilă
să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese.
După cum eşti structural incapabilă să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al
lui Dumnezeu care spune că o fiinţă omenească, orice fiinţă omenească – chiar
şi un specimen ca profesorul Tupper – e mai presus, în ochii lui Dumnezeu,
decît orice puişor plăpînd şi neajutorat din ilustratele de Paşti.
Franny şi Zooey, traducere de Mihaela Dumitrescu, Polirom, 2002
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters