OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am descoperit literatura lui Salinger traducînd cu patru decenii în urmă volumul său de proză scurtă, Nine Stories. Am lucrat la prima versiune a traducerii vreo două luni, retras într-o grădină care mi-a creat iluzia că împărtăşesc ceva din pustnicia autorului. Ulterior am discutat descoperirile mele textuale cu Sorin Titel, care, pe vremea aceea, locuia la Timişoara şi care îmi evoca cîte un pasaj din Franny and Zooey, cartea lui preferată. Citind în paralel literatura lui Sorin, intertextuală şi adesea minimalistă, am înţeles mai bine registrul în care trebuia să-l traduc pe Salinger.

 

Nouă povestiri a apărut la Editura Univers în 1971, sub îngrijirea unei editoare de excepţie, doamna Maria Vonghizas. Cartea s-a epuizat imediat şi ani de zile pînă la plecarea mea din ţară, în 1983, am căutat-o prin anticariate, dar puţini cititori erau dispuşi să se despartă de ea. Abia în 2001, Editura Polirom a publicat o nouă ediţie a povestirilor, parţial revizuită de mine, care înţeleg că şi-a găsit imediat o nouă generaţie de cititori interesaţi să exploreze această proză hieratică. Prin contract, Editura Univers a fost obligată să păstreze coperta volumului publicat de Editura Bantam iar traducătorului i s-a cerut – probabil la insistenţele lui Salinger căruia îi repugna publicitatea şi care trăia în izolare de la începutul deceniului şapte – să prezinte textul în româneşte fără prefaţă, studiu introductiv sau comentariu. Retrospectiv regret că nu am apucat să scriu un eseu sau măcar o prefaţă despre Salinger. Toate celelalte traduceri publicate în ţară (Thomas Wolfe, Priveşte, înger către casă; Kurt Vonnegut, Fii binecuvîntat, domnule Rosewater; Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci) au fost însoţite de studii introductive substanţiale.

 

 

S-a vorbit despre caracterul oarecum datat al canonului salingerian, dar această impresie provine dintr-o lectură parţială a prozei sale, care pune accentul pe romanul De veghe în lanul de secară în detrimentul prozei scurte. Revolta adolescentină a lui Holden Caulfield este predictibilă şi mai puţin interesantă, celpuţin în comparaţie cu prozele scurte care propun caractere mai misterioase, eratice, chiar bulversante. Dincolo de superficiile vieţii cotidiene, în deceniul şase al secolului trecut (Nine Stories au fost publicate în 1953), se întrevăd în această proză mişcările misterioase, dar şi destructive ale firii. În vreme ce prima parte a povestirii O zi desăvîrşită pentru peştii-banană se derulează banal, într-o conversaţie telefonică dintre Muriel şi mama ei, avînd ca obiect purtarea stranie a soţului lui Muriel, Seymour Glass, partea a doua, care reproduce conversaţia de pe plajă dintre Seymour şi o fetiţă întîlnită la hotel şi care se încheie cu sinuciderea lui Seymour, îşi adaugă treptat conotaţii simbolice de adîncime. Atît numele personajelor – fetiţa cu nume profetic, Sybil, şi Seymour, „clarvăzătorul“–, cît şi jocul propus de Seymour, salvarea peştilor-banană sinucigaşi, aspiră la gravitatea unui mit.

 

Restul volumului urmează o traiectorie similară între banalitate şi revelaţie, cunoaştere şi uitare, imaginaţie salvatoare şi realitate opacă. Jos, în barcă revine la familia Glass, avînd ca personaj principal un alt preadolescent inocent, Lionel, care suferă o traumă psihologică din pricina unui comentariu antisemit făcut de Sandra, servitoarea familiei. Acelaşi amestec de inocenţă şi traumă profundă însoţeşte naraţiunea din Pentru Esme, cu dragoste şi abjecţie în care scrisoarea inocentă, trimisă de copila Esme, salvează spiritul traumatizat al sergentului X, un posibil membru al familiei Glass. În spiritul povestirii care deschide volumul, epilogul intitulat Teddy promite revelaţii majore dar bîntuite de morbul autodistrugerii. Finalul dramatic al lui Teddy, împins în bazinul golit de apă de sora sa mezină, confirmă incapacitatea personajului (şi a culturii moderne) de a-şi imagina o experienţă spirituală pozitivă.

 

Nouă povestiri se întîlnesc într-un spaţiu similar al speranţei şi incertitudinii, al aspiraţiei pentru un nou început compromis de amintirile încă vii ale Războiului Mondial. Actul narativ, cultivat de naratori adolescenţi, măcar în spirit, dacă nu şi ca vîrstă, reuşeşte să dezgroape adevăruri care depăşesc înţelegerea povestitorilor şi ascultătorilor lor dar care îi marchează iremediabil, acordîndu-le o profunzime metafizică. În mod paradoxal, în ciuda conţinutului lor elegiac, Nouă povestiri au marcat un episod învigorător şi inaugural în biografia mea literară. Cărţile care au urmat, atît traducerile romanelor lui Wolfe, Vonnegut şi Kesey, cît şi cărţile de critică, Anatomia balenei albe şi Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After (2001), publicată după plecarea mea din ţară, păreau într-un fel să mă depărteze de spiritul epifanic al lui Salinger. Şi totuşi, la o privire retrospectivă descopăr surprins că Salinger e prezent în mare parte din scrierile mele, ca un fel de subconştient imaginar care a orientat opţiunile mele.