OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Conferinţa de presă desfăşurată pe 24 noiembrie, la Hotel Intercontinental din Bucureşti, a dovedit că pentru foarte multă lume, încă, Salman Rushdie înseamnă, în primul rînd, autorul Versetelor satanice, controversatul roman care i-a adus bine-cunoscuta condamnare la moarte, fatwa, în 1989, pronunţată de ayatollahul Ruhollah Khomeini, sub motivaţia că Versetele conţin un mesaj ofensator faţă de lumea islamică. Primul pas în comunicarea cu Rushdie, în cadrul conferinţei de presă, a fost, din păcate, stîngaci. După un scurt discurs de întîmpinare făcut de Silviu Lupescu, director general al Editurii Polirom, şi de Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial, presa a fost invitată la un dialog cu autorul (mediat de Anca Băicoianu, care a îndeplinit rolul de translator). Faptul că Rushdie a preferat o atitudine degajată, venind neînsoţit de o gardă de corp, a fost punctat imediat, prima întrebare referindu-se la această alegere a lui Rushdie – „mi se pare deprimant că asta e prima întrebare care mi se pune... De 11 ani tot aud această întrebare... Haideţi să discutăm despre altceva“.

 

Tipul acesta de celebritate, întreţinută pe temeiuri, în definitiv, extraliterare, a fost unul pe care Rushdie a încercat mereu să-l îndepărteze, din temerea că literatura sa va trece în umbră. Şi a făcut-o prin scrierile sale – 20 de ani de creaţie prolifică au arătat că Rushdie este, dincolo de fatwa, un autor pentru care arta literară vine întotdeauna pe primul plan. Evenimentul din 1989 nu l-a făcut să se îndepărteze de traseul pe care pornise deja – pînă în acel moment, Rushdie se anunţase ca fiind un autor promiţător, după ce publicase Grimus / Grimus (1975), Midnight’s Children / Copiii din miez de noapte (1980), recompensat cu prestigiosul Booker Prize, în 1981, şi cu The Booker of Bookers, în 1993, şi Shame / Ruşinea (1983) –, urmînd ca timp de două decenii să continue să scrie ficţiune, cu o forţă imaginativă din ce în ce mai pronunţată, cu o nesecată bucurie de a povesti şi de a crea lumi în care imaginaţia nu mai întîmpină obstacole, iar cuvîntul nu mai este pedepsit. Rushdie a intrat şi în sfera eseisticii: Imaginary Homelands/ Patrii imaginare (1992) cuprinde o serie de eseuri, interviuri si recenzii, iar Step Across This Line/ Dincolo de limite (2002) conţine texte eseistice şi memorialistice.

 

Romanul ce i-a adus celebritatea la care toţi scriitorii aspiră să ajungă în cariera lor nu a reprezentat punctul-limită al lui Rushdie. Imaginaţia sa debordantă a adus la viaţă numeroase naraţiuni în care realul se întîlneşte cu imaginarul, cu lumea viselor şi a iluziilor: Haroun and the Sea of Stories / Harun şi marea de poveşti (1990), The Moor’s Last Sigh / Ultimul suspin al maurului (1995), The Ground Beneath her Feet (1999)/ Pămîntul de sub tălpile ei, Fury/ Furie (2001), Shalimar the Clown / Shalimar clovnul (2006), The Enchantress of Florence/ Seducătoarea din Florenţa (2009). Dar, aşa cum a declarat şi în timpul conferinţei de presă, Rushdie nu scrie literatură evazionistă, nu îndeamnă la închiderea într-un turn de fildeş, cît mai îndepărtat de realitatea concretă. El vrea doar să arate că a fi implicat în viaţa socială nu exclude o trăire complexă, îmbogăţită de aspectele fascinante conferite de ficţiune, de literatură.