OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine

Suplimentul saptaminal Samedi culturel al ziarului elvetian Le Temps dedica un grupaj special (doua pagini de revista plus fotografie mare si anunturi pe coperta) Romaniei. Un prim articol (dublat de un reportaj) da cuvintul artistilor romani: Parole d’artiste: en Roumanie, on ne peut compter que sur soi. Sint prezentate actiunile creative ale artistilor romani, Teatrul ACT, avangarda artelor contemporane din Capitala, publicatiile de profil, proiectele de dans contemporan etc. Sint, de asemenea, amintite Grupul pentru Dialog Social, trupe de jazz..., dar si oameni politici, de la Emil Constantinescu la Ion Iliescu si liderul extremist C.V. Tudor. Imaginea este alcatuita din contraste si este construita pornind de la „prapastia“ dintre elite si restul tarii. Pe cealalta pagina, este prezentat faimosul taraf al lautarilor din Clejani (Le chant tzigane pris en otage). E citate, cu acest prilej, criticul muzical Speranta Radulescu cu privire la amenintarea pe care o constituie recrudescenta mentalitatii national-comuniste (reprezentate de C.V. Tudor si de guristii-politicieni Ion Dolanescu sau Irina Loghin) la adresa muzicii traditionale romanesti.

conflict

Cu o nedelicatete demna de o cauza mai buna, Marin Mincu reactioneaza, iritat, la un portret coroziv pe care regretatul prozator Costache Olareanu i-l face intr-o carte aparuta postum, la Editura Timpul din Iasi (Portrete contemporane, 2000). (In paranteza fie spus, autorul insusi a dorit ca respectiva carte sa nu apara in timpul vietii sale, tocmai datorita potentialului ei „incomod“.) Nu e prima data cind Marin Mincu ii suspecteaza pe autorii care il contesta de nemultumiri fata de eventuale articole ale sale despre ei. Pe linga calificative ulcerate gen: „scrisnet ranchiunos“, „rautate maligna“ etc., criticul – caruia, cum se stie, nu-i place sa ramina dator – creioneaza, la rindu-i, un portret al lui Costache Olareanu, nu fara a uita sa-l „vestejeasca“ si pe Mircea Horia Simionescu, autor pe care nu l-a prizat niciodata: „Neposedind figura charismatica a lui Radu Petrescu si nici cameleonismul oportunist al lui Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu, desi mai talentat decit autorul Dictionarului onomastic, s-a resemnat cu postura vetusta a unui personaj de planul al doilea, luind pe furis cite un rudotel (cum spune C.T. Popescu) de fiecare data cind ar fi dorit sa-si manifeste personalitatea sau razbunindu-se las...“ Si incheie astfel: „Daca toate portretele au avut la origine asemenea episoade veridice, cei implicati vor afla mai usor cheia razbunarilor lui Costache Olareanu. Dincolo de alte observatii, insa (care nici nu au vreo importanta), cartea prozatorului de mina a doua se citeste cu interes detectivistic si cu adevarata placere literara.“ Pai, daca nu au, atunci de ce au mai fost formulate? Citeva fraze se ocupa si de aluziile lui Costache Olareanu la „colaborationismul“ lui Marin Mincu, respinse vehement de cel in cauza...

Editorialul lui Nicolae Manolescu din numarul 2/2000 (Ecouri si aberatii) este o reactie la un articol, cam deplasat, semnat de Valeriu Rusu, profesor la Aix-en-Provence in numarul dublu 51-52 al Romaniei literare. In respectivul articol (intitulat de autor Tot despre aberatii si supraintitulat de redactie Ecouri), Valeriu Rusu se arata indignat de ireverentiozitatea unor critici fata de poetul national, mergind pina la atacuri la persoana. Printre „victimele“ indignarii sale se numara Eugen Simion (!) si Mihai Zamfir, ultimul „desfiintat“ profesional pe temeiul... scandalului financiar al pavilionului romanesc de la Expozitia Mondiala de la Lisabona de acum doi ani, lucru care – intr-adevar – „nu e in chestie“. Directorul Romaniei literare (care afirma ca il cunostea pe Valeriu Rusu, mergind deci pe incredere) isi asuma raspunderea publicarii, recunoscind ca, desi i-a supraintitulat articolul profesorului de la Aix-en-Provence, nu l-a citit cu atentie: „Raspunderea publicarii imi apartine in intregime. Am procedat asa in virtutea principiului ca opinia diferita sau opusa trebuie respectata. Mi s-a parut suficient sa marchez prin supratitlu distanta fata de continutul articolului. E cinstit sa recunosc totodata ca n-am dat atentia cuvenita interventiei d-lui Rusu, parcurgind-o in graba. Tocmai textele apartinind unor oameni pe care-i cunosc bine le citesc superficial inainte de a le trimite la tipar si le reiau pe indelete cind am in mina numarul de revista. Cu necunoscutii sint vigilent din capul locului! Nu e un motiv de lauda, dar asa se intimpla. [...] Ceea ce mi-a scapat initial, desi remarcasem faptul ca dl Rusu e un fan al dlui Theodor Codreanu si al celor care, de la o vreme, il interpreteaza aberant pe Eminescu, a fost lunecarea d-sale de la idei si argumente la atacul la persoana si la procesul de intentie. Acest lucru mi se pare inacceptabil si il deplor, cerind totodata scuze d-nilor Mihai Zamfir si Eugen Simion, tinte ale vehementei umorale a dlui Rusu, ca si acelor cititori ai revistei care se vor fi mirat de usurinta cu care am publicat un astfel de text.“ Pentru a conchide urmatoarele: „Un lucru tot a obtinut profesorul de la Aix-en-Provence: sa-l citesc de doua ori, de aici incolo, inainte de a-l mai publica. Dupa cum se vede, pagubitul cel mare sint tot eu. O meritam insa.“

Ultimele doua numere (2 si 3/2001) ale revistei 22 au fost teatrul unor polemici cu focuri incrucisate. Cea mai extinsa dintre ele incepe cu o replica a lui Andrei Cornea la un articol trivial, sexist si antiintelectual al lui Cristian Tudor Popescu din Adevarul, din 5.01.2001 (O poseta in cap), la rindul lui prilejuit de un mai vechi articol semnat de Andrei Cornea. In stilu-i caracteristic, C.T. Popescu infiereaza cu furie atitudinea „slugarnica“ fata de Emil Constantinescu si interventia NATO in Kosovo a „slehtei intelighentilor“ nostri, calificati drept „sacali“ si „lupi“ gedesisti (se vede treaba ca aceste animale bintuie rau de tot imaginarul unei anumite parti a presei noastre nationaliste si antiamericane...). Andrei Cornea raspunde, in editorialul sau intitulat Despre ghedese si „intelighentii“ lui, asumindu-si integral identitatea „ghedesista“ incriminata de furiosul ziarist de la Adevarul.

In acelasi numar al revistei, Andrei Cornea raspunde si incendiarului interviu (anterior publicat tot in 22) cu Sorin Antohi, care incrimina, cu alte argumente, activitatea „intelectualilor prooccidentali, multi dintre ei membri ai GDS...“, „beneficiari ai sistemului comunist pentru ca au avut acces facil la educatie si posturi, de multe ori bucurindu-se de frecvente stagii externe, uneori indelungate“. Scrie Andrei Cornea: „Nu pricep: oare bursa DAAD, oare bursa Humboldt – toate obtinute prin concurs de la statul german – de care, de pilda, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu sau subsemnatul am beneficiat in anii ’80 au datorat ceva regimului comunist? Oricum, cred ca Sorin Antohi, vrind sa inteleaga starea actuala a «Romaniei profunde», ne face prea multa onoare...“ Pe aceeasi pagina este publicat un articol semnat de Ion Vianu (Estetica si publicistica), la rindul lui sursa de polemici, cum se va vedea in continuare. Articolul face referire la doua texte ale lui Andrei Cornea si, respectiv, Emil Hurezeanu, publicate in numarul din 27 decembrie al revistei 22, care faceau, pe un ton foarte critic, bilantul presedintelui Emil Constantinescu. Potrivit lui Ion Vianu, articolul lui Andrei Cornea (spre deosebire de cel al lui Emil Hurezeanu) „sugereaza suparator un linsaj in momentul in care servitorii s-au indepartat de fostul stapin“. In opinia cunoscutului medic si disident: „O judecata politica corecta e totdeauna analiza unui raport de forte. De ce sa nu lasam un dubiu ca, intre capacitatea de actiune a lui Emil Constantinescu si forta sabotorului securisto-pedeserist, cel dintii a trebuit deseori sa cedeze celui de-al doilea? De fapt, lucrurile astea sint greu de masurat. [...] De ce sint ignorate sistematic de analisti cursele intinse, provocarile, inselatoriile, toate manevrele obscure al caror obiect a fost presedintele? Flaubert a spus: «Madame Bovary c’est moi“. Ce-ar fi ca sustinatorii din 1992-1996 ai lui «Emil» sa poata exclama, cu generozitate, dar si cu luciditate, «Emil sint eu»?“

In numarul 3/20 ianuarie 2001 (aniversar: „11 ani de 22“) in pagina 3 Gabriela Adamesteanu (Publicistica si exactitatea), si in pagina 4 Andrei Cornea (Scrisoare deschisa d-lui Ion Vianu) raspund articolului din numarul precedent al lui Ion Vianu. Citam un fragment din articolul Gabrielei Adamesteanu: „Nu stiu daca doar sabotajul pedeseristo-securist este de vina pentru tot ceea ce domnia sa nu a indeplinit. Intr-o mai veche tableta (Romania libera, 20 august 1998) relatam faptul ca in anturajul presedintelui Constantinescu nu era agreata ideea… primei mineriade pentru ca ea ar fi riscat sa aduca in fata justitiei un fost presedinte al Romaniei: pe Ion Iliescu. [...] Poate vom intelege de ce nici pentru violentele mineriade din 1999 nu s-a gasit decit un singur vinovat, Miron Cozma, iar la reuniunile de la Cotroceni C.V. Tudor a fost primit ca un respectabil sef de partid. Poate vom pricepe cum de au fost oferite CNSAS doar dosarele unor informatori, fara mare miza in alegerile din 2000, ori de ce Andrei Ursu a trebuit sa faca greva foamei la GDS pentru ca procesul inceput acum 11 ani sa continue. Poate vom intelege de ce nu s-a spus cine e vinovat pentru devalizarea Bancorex ori scandalul FNI, iar nota de plata a fost lasata sa cada la alegeri ca o bomba in capul fostei guvernari. Si, fireste, poate vom intelege de ce Emil Constantinescu a renuntat intr-un mod atit de precipitat sa candideze, fara sa-si organizeze succesiunea. «Misterele» acestei perioade au discreditat Conventia, formatiunea care l-a propulsat pe Emil Constantinescu in functia de presedinte, au naruit zona de centru-dreapta si au crescut pericolul extremismului.“ Iata acum si un extras din scrisoarea deschisa a lui Andrei Cornea catre Ion Vianu: „Unii au fost de parere ca, atita vreme cit nu l-am criticat pe Constantinescu pe cind a fost presedinte, nu e onorabil sa o facem acum, cind nu mai este. In ceea ce ma priveste insa, acest principiu este inaplicabil: eu l-am criticat serios pe Emil Constantinescu inainte de plecarea mea la Londra. Va reamintesc de un articol al meu aparut in 1998, cind cu afacerea «Tigareta II» si intitulat Asa-zisa. (Si nu a fost singurul de acest tip.) Cred ca nu este nici un motiv sa se banuiasca faptul ca cel care l-a scris ar fi fost lacheul sau servitorul presedintelui Constantinescu. Datele noi pe care domnul Vianu ni le promite peste citiva ani (desi experienta noastra de peste un deceniu ne face sceptici) pot aduce justificari, nuantari. Dar bilantul acestei guvernari este necesar acum, cind fortele de centru-dreapta trebuie sa se refaca, evitind repetarea aceleiasi erori si utilizarea acelorasi oameni care au condus prost.“
Ce va mai urma?

la colt

Contemporanul. Ideea europeana pare sa se fi transformat intr-un oficios al partidului de guvernamint si al presedintelui Iliescu. Pe prima pagina, sintem invitati sa citim in paginile 8 – 9 Mesajul Presedintelui Romaniei, Ion Iliescu, si Mesajul Acad. Razvan Theodorescu, Ministrul Culturii si Cultelor, la sesiunea omagiala a Academiei Romane consacrata incheierii Anului Eminescu. Deschizind la paginile 8 – 9 citim urmatoarele: Discursul Presedintelui Romaniei, domnul Ion Iliescu“ si Discursul Ministrului Culturii si Cultelor, Acad. Razvan Theodorescu (Reperul Eminescu), ambele Sub cupola Academiei Romane. In fond, ce mi-e mesaj, ce mi-e discurs... In chapeau, Catalin Tirlea ne anunta solemn, patruns, pesemne, de inaltele misii care, prin grija actualei Puteri, ii vor reveni: „Momentul ni s-a parut a fi fost unul deosebit de important, nu numai din perspectiva strict culturala, dar si din perspectiva politica. In mod special, mesajul Presedintelui Iliescu, extrem de angajant in ceea ce priveste problemele culturii, pare sa sugereze o schimbare radicala de atitudine a actualului regim fata de valorile spirituale si o mai mare determinare a institutiilor statului in elaborarea unor politici culturale eficiente.“ Dupa cum se vede, criticul si romancierul Catalin Tirlea isi foloseste extrem de eficient limbajul de lemn. La vremuri noi, discursuri si mesaje „noi“! Vrind, parca, sa arate ca e de fapt impartial, ca tot romanul, C.T. ia apararea angajatilor regimului Constantinescu, amenintati cu schimbarea din functie, invocind „chestiuni de morala“. Aceleasi – se vede treaba – cu cele care il fac, ceva mai jos, sa ia intr-un mod voalat apararea lui Ion Cristoiu in fata Gabrielei Adamesteanu, invocind poluarea mentala a fostului megaeditorialist de catre subcultura difuzata de posturile TV.