OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Costache OLAREANU
Cu cartile pe iarba
Editura Militara, Bucuresti, 1986, 188 p., 7,50 lei

Costache OLAREANU
Sancho Panza al II-lea
Editura Persona, Colectia „Romanul romanesc contemporan“, Bucuresti, 2000, 206 p., f.p.


O coincidenta tragica a facut ca Sancho Panza al II-lea, reeditare a romanului publicat de Costache Olareanu in 1986, Cu cartile pe iarba, sa fie si ultimul volum antum al acestui prozator inconfundabil, de o debordanta fantezie narativa, reprezentant marcant al Scolii de la Tirgoviste si unul dintre cei mai interesanti scriitori romani de factura postmodernista. Cel care pleda in Ucenic la clasici, in Confesiuni paralele sau in Poezie si autobiografie pentru „o literatura a adevarului“, dominata de continuitatea dintre real si imaginar, dintre biografic si fictiv, construieste in Sancho Panza al II-lea un univers romanesc de o inepuizabila fantezie, o rescriere, fara urma de intentie parodica, a romanului lui Cervantes, Don Quijote.

Fara sa fie citusi de putin o reluare fidela a tramei epice din Don Quijote, asemeni romanului lui Miguel de Unamuno, Viata lui Don Quijote si a lui Sancho Panza dupa Miguel de Cervantes Saavedra, textul lui Costache Olareanu nu reface nici experimentul lui Pierre Ménard imaginat de Borges, fiind comparabil, mai curind, cu romanul lui Graham Greene, Monsignor Quixote, aparut in 1982. Cu un mecanic auto in rol de Sancho, cu Imaculata – un automobil vechi pe post de Rocinanta, noul Don Quijote intreprinde o calatorie a carei stranietate se accentueaza pe masura ce componentele spatiului parcurs dobindesc, tot mai pregnant, trasaturi livresti care proiecteaza totul la limita realului. Noutatea absoluta a viziunii propuse de Costache Olareanu consta in transformarea lui Anghelache, avatar al lui Sancho Panza, intr-un potential Don Quijote. Calatoria celor doi are acest efect incontestabil asupra personajului insotitor care devine, pe parcurs, un alter ego al „cavalerului tristei figuri“, metamorfoza produsa ca urmare a terapiei narative la care este supus de-a lungul drumului, dar si a relatiei speciale care se stabileste intre el si Imaculata, „masina de spus povesti“ ce le serveste drept vehicul al deplasarii in lumi reale si imaginare deopotriva. Odata urcat la volan, Anghelache intra, impreuna cu Dumnealui – niciodata numit altfel – intr-un teritoriu privilegiat in care a rosti cuvinte, a spune povesti inseamna in primul rind a strabate spatiile, ale lumii si ale spiritului uman, fara nici un fel de discriminare, fara nici un fel de tranzitie, cu un aer natural ce face ca melanjul de realism si onirism sa nu fie nici o clipa resimtit ca nefiresc.

Pentru Anghelache, intilnirea cu cel pe care avea sa-l insoteasca intr-o aventura-limita sta sub semnul unei duble raportari: la spatiul lumii reale, delimitat de curtea ponosita care adaposteste un automobil vechi, si la cel al bibliotecii, unde batrinul explorator „zicea ca si doarme, maninca, ma rog, acolo isi face veacul“, un topos al cartilor care se substituie definitiv realitatii. Intr-un univers in care cele mai banale fiinte – si chiar si obiectele neinsufletite – dobindesc un nume, „dumnealui“ este lipsit de un atare privilegiu. Absenta numelui, in cazul de fata, indica in fond inconsistenta identitara, indeterminarea personajului principal in planul existentei imediate oferind cititorului posibilitatea de a recurge la prototipul livresc pentru a-l desemna.

Daca de la inceputul cartii si pina aproape de final vocea care relateaza toate evenimentele ce se succed, intr-un ritm deloc trenant, ii apartine lui Anghelache, fascinat de Dumnealui, dar pastrind, permanent, o distanta – cea care permite dialogul dintre ratiune si imaginatie, dintre simplitate si eruditie, in ultimul capitol asistam la o semnificativa schimbare de roluri, in care metamorfoza lui Anghelache este perceputa si redata de vocea Dumnealui, contrariat dar nu mai putin incintat sa constate schimbarea radicala a insotitorului sau: „De ce nu-ti vezi de treaba si te legi de mine? a spus omul. Nu ma leg de dumneata, ci vreau doar sa te leg! i-a raspuns A., dindu-se jos din masina. Cu greu l-am oprit. Parea mihnit ca tocmai eu nu-i inteleg pornirea de a face un lucru despre care sa se vorbeasca. Dar nu prin fapte nechibzuite poti sa-ti cistigi renumele, i-am spus atunci. Faptele cuminti nu ti le ia nimeni in seama, mi-a raspuns. Vreau sa seman si eu cu acei oameni care au facut lucruri neobisnuite. Asadar, A. viseaza la glorie, dar pentru ca e un om cuminte, si-o inchipuie exclusiv sub forma unor fapte contrare bunului simt, a nebunelii (cum se spune).“

Este si momentul in care atit Anghelache, cit si „naratorul“ sau de acum, isi recunosc statutul de fiinte de hirtie, produse exclusiv prin intermediul limbajului. In acest joc al identitatilor intersanjabile, al cuvintelor si al iluziilor este atras si naratorul-scriptor – ipostaza complexa a autorului, a carui prezenta discreta in text este un indiciu al rafinamentului narativ al romancierului tirgovistean. Romanul pe care il citim transcrie, in fapt, relatarea unei aventuri initiatice, aventura a fictiunii si a virtutilor transfiguratoare ale logosului (experimentata de Costache Olareanu si in alte romane, precum Fictiune si infanterie, Avionul de hirtie sau Dragoste cu vorbe si copaci). Episodul intilnirii dintre Dumnealui si sotia veterinarului din Tupilati, madam Felicia, este revelator pentru modul in care functioneaza, in interiorul naratiunii, raportul dintre realitate si fictiune, caci declaratiile de dragoste pe care Dumnealui i le face femeii creeaza o realitate ad-hoc, accesibila nu doar celor doi, ci si lui Anghelache, martor involuntar al dialogului lor: „N-o sa ma credeti, dar madam Felicia nu mai arata asa cum o cunoscusem, se schimba si se prefacea ca nu mai aveai in fata un zdrahon de muiere, si cu mustati pe deasupra, ci parca era altcineva. Si parca nici dumnealui nu mai era ceea ce fusese, parca era mai tinar.“

Sancho Panza al II-lea este totodata si o pledoarie de o debordanta caldura pentru „galaxia Gutenberg“, pentru valoarea de neinlocuit a cartilor, un roman ale carui personaje principale sint, cu siguranta, cuvintul si lumile posibile pe care acesta le genereaza, fie ele lumi ce se destrama in aer, ale povestilor nescrise, sau cele care ramin pentru totdeauna inchise intre copertile cartilor. Nici calatoria pe care o fac cei doi, fara nici o tinta imediata, fara o destinatie anume in spatiul realitatii romanesti, nu este decit o tentativa de a explora teritoriile necunoscute si cu atit mai ispititoare catre care cuvintele rostite deschid nenumarate porti. Unul dintre leit-motivele ce revin frecvent in paginile romanului lui Costache Olareanu este de altfel chiar acesta: „Ei bine, dragul meu, a continuat dinsul, intins ca si mine pe iarba, pot acuma sa-ti spun ca eu vad lumea ca pe o carte in care fiecare semn te trimite la altul, ca a ceti inseamna a merge pina acolo unde duc cuvintele. Si unde duc cuvintele? In cer sau pe pamint, in sinea noastra sau in sinea lucrurilor care ne inconjoara, in trecut ca si in viitor, in zborul unei paseri ca si in strafundul unui gind… s…t Cartea asta cu semne multe, a continuat el, e o carte in care nu te descurci daca nu cunosti reguli de mult statornicite. Aceste reguli pornesc de la cele mai simple pina la cele mai complicate. Ele sint, si te-as ruga sa iei foarte in serios cele ce-ti voi impartasi, ca niste reguli de circulatie, o circulatie insa nu numai pe drumurile publice, ci si pe cele ale lumii si ale sufletului“.

In fond, aici trebuie cautata miza acestei inedite calatorii, care exploreaza valentele cuvintelor, care face posibila incursiunea in teritoriile aflate dincolo de aparente si pune in evidenta firescul cu care produsele imaginatiei noastre se insereaza in banalitatea cotidiana, redimensionind astfel realitatea imediata. Cavaler al vorbelor, Dumnealui traieste simultan, dar la intensitati diferite, in real si in imaginar, confuzia permanenta dintre iluzie si realitate fiind efectul imediat al unui mod de a se situa in lume si fata de lume asemeni unui personaj care este in acelasi timp creator si cititor. Dumnealui este si proprietarul Feliciei Imaculata, masina de spus povesti, topos privilegiat care ii predispune la povestire pe toti cei ce ii devin pasageri, astfel incit si soldatul care se reintoarce din permisie, si actorul care il interpreteaza pe „neamtu’ Costica“ in filmul a carui realizare fusese intrerupta de aparitia neasteptata a celor doi, si brigadierul silvic, atinsi de demonul fictiunii, povestesc intimplari stranii, la limita posibilului, foarte apropiate de povestirile Dumnealui sau de peregrinarile onirice ale lui Anghelache. Si nu este o intimplare faptul ca, o data intrat in posesia Imaculatei, Anghelache preia comportamentul si modul de a vorbi al maestrului sau, el devenind, in ultimul capitol, vocea care ispiteste un potential si incert Cititor/ Auditor la o noua calatorie, care sa refaca traseul atit de vechi si, de fiecare data, atit de nou, prin care orice lectura devine o aventura initiatica.

Cu Sancho Panza al II-lea, titlul initial al cartii, respins de cenzura regimului comunist din motive obscure, Costache Olareanu ofera si o mostra de rafinament stilistic indelung exersat, prozatorul tirgovistean fiind un povestitor spectaculos si savuros, pentru care trecerea de la registrul realist la cel magic-parabolic nu pune nici un fel de probleme, el evoluind cu egala dezinvoltura in ambele. Un roman complet, unde, dincolo de orice posibila „eticheta“ de apartenenta la un curent sau altul, pulseaza o neconditionata pasiune pentru poveste, care pledeaza pentru forta si coerenta epicului, intr-un univers dominat de fragmentaritate.