Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   Aprilie   |   Numarul 114   |   Sansa jurnalului intim

Sansa jurnalului intim

Autor: Paul CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Eugen SIMION
Fictiunea jurnalului intim (I). Exista o poetica a jurnalului?
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001, 290 p., f.p.

Eugen SIMION
Fictiunea jurnalului intim (II). Intimismul european
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001, 344 p., f.p.

Eugen SIMION
Fictiunea jurnalului intim (III). Diarismul romanesc
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001, 432 p., f.p.

Spre deosebire de alti critici ai generatiei sale, Eugen Simion a jucat totul, dupa 1989, pe cartea politicii literaturii si a institutiei scriitorului de stat, adoptind strategia unui „apolitism“ dubios, pus in slujba politicii „schimbarii in continuitate“. Spirit canonic, a continuat sa scrie cu precadere despre valorile de patrimoniu curricular, luind apararea celor supuse contestarii si revizuirii etice... Un lovinescianism prudent, amendat printr-o politica didactic-“identitara“, l-a facut ca, pe linga academizarea congenerilor (mai ales a celor cu optiuni ideologice afine), sa se sincronizeze oportun cu principalele trenduri ale recuperarilor postcomuniste, urmind, fireste, traseele „de creasta“ ale valorilor omologate... In acest sens, el ramine un adept consecvent al intoarcerii literaturii catre „umanul“ existential si al „intoarcerii autorului“ in text.

Tema obsedanta – recuperarea traditiilor „spiritului national“, ca depasire a „revoltei impotriva Tatalui“ pe care modernitatea demitizanta si oedipiana a cultivat-o. Simpatia fata de programul cultural al criterionistilor interbelici, moralismul estetic, valorizarea spontaneitatii „creatoare“ ca expresie a personalitatii autentice, atractia fata de „genurile biograficului“ si prizarea postmodernismului doar pe latura sa recuperatoare se regasesc atit in cartea din 1995 despre Mircea Eliade, cit si in cele patru volume de Fragmente critice tiparite in ultimii ani. Fragmentele... sufera insa de pe urma eterogenitatii, a aerului improvizat si a unei subiectivitati pe alocuri resentimentare, in vreme ce comentariile despre Eliade sint o sinteza didactica de locuri comune. Exista totusi un filon cu adevarat viu, productiv, si el vine dinspre vechea preocupare pentru „genurile biograficului“ (ma gindesc inainte de orice la eseurile din Intoarcerea autorului si la numarul despre jurnal gazduit, in 1986, de revista Caiete critice). De acest lucru pare sa-si fi dat seama insusi E. Simion atunci cind a decis sa revina „in forta“ cu un masiv volum-sinteza despre „fictiunea jurnalului intim“, un volum al carui posibil laitmotiv e jurnalul ca solutie-limita, atunci cind toate celelalte solutii de creatie se dovedesc improductive sau epuizate.

Este recenta voga a jurnalului intim inca un simptom al „intoarcerii autorului“ in textul din care modernismul impersonal l-a alungat? Cum bine spunea cineva, acesta nu se poate „intoarce“ in jurnal, pentru ca nu a plecat niciodata de acolo. Insa putem vorbi despre o reorientare a preferintelor publicului pentru documentul „netrucat“, pentru marturii, pentru „istorii personale“, pentru viata intima a personalitatilor etc. O problema de receptare, asadar. E drept ca, in ultima vreme, voga literaturii subiective pare sa se fi epuizat, in favoarea speciilor metadiscursive, iar interesul pentru jurnalele intime cedeaza, in profitul cartilor despre jurnale. Pe de alta parte, s-a impus cu tot mai multa evidenta existenta unui canon al capodoperelor jurnalului intim. Principalele revelatii literare din Romania deceniului zece vin chiar din aceasta zona (sa ne gindim numai la jurnalele lui M. Sebastian, I.D. Sarbu, N. Steinhardt). Valorificind oportun aceasta „explozie“ a interesului public pentru valul de literatura nonfictionala (memorii, jurnale) iesita la suprafata dupa caderea unui regim structural ostil intimismului si individualismului „burghez“, proiectul „diaristologic“ al lui E. Simion a prins incet-incet contur, concretizindu-se mai intii prin publicarea unui numar important de comentarii despre jurnal(e) – romanesti si straine – in presa culturala a anilor ’90. Parte risipite in Fragmente..., comentariile au fost recuperate, reconditionate si refolosite – sub forma unui „corpus“ masiv, ilustrativ pentru istoria si tipologia genului – in volumele II si III ale prezentului studiu, dedicate Intimismului european si, respectiv, Diarismului romanesc.

Jurnalul impotriva metodelor
Partea cea mai solida a acestui studiu, conceput ca „o meditatie libera in jurul unei ecuatii complexe si un numar de incheieri provizorii“, este – in mod vadit – primul volum, cel „teoretic“ (Exista o poetica a jurnalului?). Scris incepind de prin 1998, el este, orice s-ar spune, o premiera in critica romaneasca si o contributie de neignorat la teoria diarismului, o „nisa“ inteligent speculata... De remarcat relativismul prudent al metodei, bazata pe explorari tacticoase, aproximari succesive si definitii in negativ. Tot „in negativ“ sint expuse si obiectivele „canonizatoare“ ale lucrarii: „Nu-i, avertizez, o istorie a jurnalului intim, ci o demonstratie in favoarea unui gen pe care, cu mici exceptii, critica romaneasca l-a respins“. Nu sint analizate decit tangential raporturile dintre jurnalul intim si alte „genuri ale biograficului“, precum autobiografia si memorialistica, romanul autobiografic si romanul-jurnal. De asemenea, nu fac obiectul studiului jurnalele „de idei“ si cele filozofice. Cartea nu e un studiu „academic“, cu aparat critic si tot tacimul. Etc.

Cu adevarat redutabila este critica criticii „diaristologice“. „Adversarii teoretici“ sint, in primul rind... modelele sale critice: E. Lovinescu, G. Calinescu (inamic declarat al jurnalului intim) si Roland Barthes (cel care argumenta, sofistic, in sensul „imposibilitatii“ genului, considerat fals si inapt sa acceada la scriitura altfel decit „lucrat la singe“...). Sint amendate si relativizate, prin numeroase contraexemple „la concret“, ceea ce ar putea fi numite utopiile jurnalului: „legea Blanchot“ a calendaritatii, „amendamentul Leiris“ al simultaneitatii dintre traire si notatie, prejudecata „sinceritatii“. Poetica jurnalului intim apare astfel ca una a „tradarilor“ si a abaterilor de la norma (cu unele limite, totusi: clauza „fragmentarismului“ si a „pactului autobiografic“ teoretizat de Philippe Lejeune). Avem de a face, in fapt, cu un adevarat turnir al metodelor: impresionismul trecut prin tematism, dar sensibil fata de experienta „noii critici“ franceze, vs. reductionismul conceptual si abstract al neopozitivismelor fascinate de taxonomii si definitii „definitive“. Autorul examineaza exigent si relaxat opiniile principalilor teoreticieni ai genului (Alain Girard, Georges Gusdorf, V. de Litto, Marthe Robert, Beatrice Didier, Philippe Lejeune, Jean Rousset etc.), confruntindu-le cu cele (nu o data mai interesante) ale practicienilor sau cu exemplele unor jurnale care abandoneaza aproape toate conventiile „traditionale“ (I.D. Sarbu, Steinhardt, Gombrovicz).

O „arma“ eficienta a lui E. Simion este experienta diaristica personala (jurnalul parizian si cel german, „revizuite“ dupa 1990, au fost, se stie, foarte bine primite), vizibila inclusiv la nivelul compozitiei si al discursului critic – liber, personalizat, uzind de o neglijenta colocviala studiata, de paranteze confesive, autoreferentiale, nesfiindu-se sa utilizeze in argumentatie elemente „diaristice“ legate de conditiile concrete ale elaborarii prezentului volum. Abunda digresiunile, repetitiile, redundantele (asumate). Nu sint evitate, evident, nici locurile comune. Pina si „conceptualizarile“ sint, asa-zicind, „concrete“ (ceea ce le face uneori inutile). Avem de a face, e clar, cu o reluare a bunului eseism à la française, aflat la antipodul criticii anglo-saxone, concise si precise. Altfel – o proza critica limpede, nepretentioasa, pe alocuri cuceritoare, sensibila la concret si nuante, la complexitatile si vicleniile „omenescului“. Avantajele acestui impresionism avizat (refuzul jargonului tehnicist, al reductionismelor etc.) sint evidente pe acest teritoriu al imprevizibilului. Sint intoarse pe toate fetele functiile jurnalului si „bolile profesionale ale diaristului“, conditiile in care jurnalul poate deveni o opera, miturile si fantasmele interioritatii, dedublarile autor-narator-personaj(e) din interiorul jurnalelor, strategiile de manipulare a cititorilor si de aparare a intimitatii, problema „lectorilor infractori“ si a „destinatarilor“ (de remarcat „detectivismul critic“ de care da dovada autorul), in fine, tipologiile si evolutia istorica „relativa si vulnerabila“ a acestui „gen subversiv“, ilustrata la nivelul extremelor prin doua ample „studii de caz“ (modelul Goncourt, de „cronica a vietii exterioare“, vs. modelul Gide, in care „eul biografic“ este asumat fara complexe si impotriva oricarei morale curente).

Autorul uzeaza, spuneam, de o metoda impotriva metodelor, dar insasi conditia jurnalului intim consta – nu-i asa? – in valorificarea experientei cotidiene a negativitatii, a crizei existentiale. Acest gen care tradeaza toate conventiile, retetele si definitiile „definitive“ se hraneste cu precadere din neimplinire, pe care, ca intr-o Opera la Negru alchimica, o innobileaza, ridicind, in cazurile fericite, „nonliterarul“ existentei cotidiene la demnitatea marii literaturi. Considerat mult timp un „gen minor“, jurnalul tinde sa se impuna ca „un semn de maturitate al unei culturi“, aratind „gradul de dezvoltare al societatii si al constiintei personalitatii umane“. O intoarcere a marginalului refulat? Desigur: cum altfel sa-ti explici faptul ca jurnalele lui Sebastian, I.D. Sarbu, Steinhardt etc., dar si ale lui Paul Leautaud, Anais Nin, Drieu La Rochelle reprezinta operele de virf ale acestora, superioare restului creatiei (ce sa mai vorbim de Pepys, fratii Goncourt, Amiel sau Jeni Acterian, ramasi in literatura exclusiv prin jurnale)? Literatura autentica transcende intotdeauna literatura (dat afara pe usa, extraliterarul se intoarce pe fereastra): in definitiv, dincolo de tertipurile si strategiile narative, ce altceva e fictiunea jurnalului intim decit urma, anamorfoza textuala a unui destin si, vorba lui Tzara, a intensitatii unei personalitati?…

Dincolo de „cultura pudorii“
Sub nivelul primului, dar util si destul de omogen este volumul II, alcatuit din „studii de caz“ menite a ilustra, „la virf“, tipologia – prin natura ei, extrem de diversa – a intimismului european si, in acelasi timp, o evolutie a statutului jurnalului. „Esantionul“ reprezentativ cuprinde 26 de autori si de modele ale genului, de la un „pionier“ al genului precum Samuel Pepys la intemeietorii propriu-zisi ai intimismului „secret“: Maine de Biran, Stendhal, Benjamin Constant, Maurice de Guerin, Delacroix, apoi, prin solitarul Amiel, a carui viata moarta s-a confundat, practic, cu transcrierea ei, trecind prin Tolstoi si Jules Renard, intrind, in fine, prin Gide, Virginia Woolf, Kafka, Paul Leautaud, Musil, Thomas Mann, Junger, Drieu La Rochelle, Pavese, Anais Nin, Simone de Beauvoir, Julien Green, Michel Leiris, Raymond Queneau, pe teritoriul polimorf al unei modernitati detabuizante, dar si nostalgice, exhibitioniste, dar si prudent-estetizante, pentru a incheia cu cazul-limita al meta jurnalului conceput ca roman polifonic (W. Gombrovicz).

Se adauga fratii Goncourt, al caror jurnal e analizat in primul volum, destui altii (Anna Frank, Katherine Mansfield, Leonid Andreev s.a.) fiind analizati in subsidiar. Ceea ce trebuie remarcat aici este relativa omogenitate valorica a analizelor. E. Simion este un bun povestitor de jurnale, insa narativizarea descriptiva (inevitabila!) confera demonstratiei concretete si interes „epic“, ajutind analiza „din mers“ si developarea strategiei/formulei interioare/fictiunii jurnalului in cauza. Selectia imbina criteriul valoric si pe cel al reprezentativitatii tipologice, oferind, in acelasi timp, o seismograma a evolutiei mentalitatilor moderne. E. Simion o urmareste indeosebi in functie de trecerea de la o „cultura a pudorii“ la o cultura a tuturor libertatilor, folosindu-se de un „test“ psihanalitic revelator: asumarea sexualitatii si a „inavuabilului“. Procedind ca un detectiv caracterolog, autorul nu evita nimic din „marturisirile“ sau nonmarturisirile semnificative despre viata sexuala a diaristilor. De la austeritatea morala si inhibitiile nevrotice pina la luxura, homosexualitate, lesbianism, impotenta, priapism, nimfomanie, triolism, pulsiuni incestuoase, gusturi morbide, totul e scos la lumina, analizat cu atentie si chiar cu voluptati psihologico-“estetice“, iar cind jurnalul nu ofera suficiente date, se recurge la corespondenta (Maiorescu) sau la marturii terte. Este, in mod cert, un merit important al acestui studiu... Pe linga cel al „pudorii“, un alt „test“ al evolutiei mentalitatilor este cel al maturizarii constiintei estetice a diaristului. Pe masura ce jurnalul capata un statut public, diaristii recurg tot mai des la strategii complexe (fictionale) de punere in scena sau de ocultare precauta a intimitatii. Exhibitionismul si sublimarea estetica sint, cu alte cuvinte, formele moderne ale traditionalei „functii terapeutice“ a jurnalului...

Citeva analize din volumul II retin in mod particular atentia: cea – detaliata, sistematica, empatica – despre „cazul Gide“ (o „chintesenta“ a intimismului modern) si cea despre jurnalul lui Anais Nin, „nimfomana“ din epoca psihanalizei ale carei marturisiri „ar face sa se rusineze, zice autorul, „pina si un regiment de husari“ (cu toate acestea, fascinatia e irepresibila). Insa atitudinea superior-sarcastica fata de sexualitatea fara frontiere etalata in jurnalele lui Anais Nin si Simone de Beauvoir intra in contradictie cu atitudinea mult mai favorabila fata de amanuntele „scandaloase“ din jurnalul unor Gide, Leiris sau Drieu la Rochelle… Cum autorul nu e un aparator al „culturii pudorii“ in literatura subiectiva, atari atitudini pot fi puse in seama unei chestiuni de gust sau a prejudecatii misogine despre femeia „fizica“ vs. barbatul „metafizic“. E. Simion „rateaza“ tema centrala a jurnalului existentialistei Jeni Acterian: frica de moarte, exagerind nejustificat importanta chestiunilor „sentimentale“. Tinara Jeni e privita „de sus“, ca o fetiscana cultivata, plictisindu-se in asteptarea pasiunii… Nu exista in literatura romana o diarista atit de intens si de tragic chinuita de fobia mortii (in paranteza fie spus, vulnerabilitatea egocentrica si tanathofobia Jeniei, comparabila in intensitatea ei doar cu a lui Eugen Ionescu, explica, poate, si faptul ca aceasta admiratoare a „nelinistii metafizice“ propovaduite de Nae Ionescu nu a cazut, asemeni fratilor ei Haig si Arsavir, prada ispitei legionare, intemeiate pe mistica mortii si a jertfei...).

De altfel, cele mai plat-descriptive comentarii despre jurnale din sectiunea „romaneasca“ a studiului de fata sint – culmea – cele despre jurnalele „tinerei generatii“... Altfel, ca si in cazul jurnalelor europene, E. Simion dovedeste, in cele mai bune pagini ale volumului III, calitati de psihologist, portretist estet si moralist „voyeur“, interesat de pitorescul expresiv al existentei marunte, de viata erotica, de ambitiile, extravagantele si contradictiile autorilor, atent la tipologia genului. Ultimul volum este, insa, cel mai eterogen si mai inegal, cu „virfuri“, dar si cu platitudini descriptive si caderi de la nivelul „studiilor de caz“ in foiletonismul expediat. Si o inconsecventa semnificativa: desi afirmase ca nu intentioneaza sa scrie o istorie a jurnalului, autorul realizeaza o istorie in toata regula a diarismului romanesc, cvasiexhaustiva pina in interbelic, dar cu importante lacune dupa... Densa, informata, istoria inceputurilor jurnalului intim autohton este, oricum, remarcabila. Obiectia adusa lui Tudor Vianu (care vedea originile jurnalului in Meditatiile lui Marc Aureliu si in Confesiunile lui Augustin) convinge. Pe buna dreptate, autorul vede inceputul intimismului in memorialele de calatorie ale europenilor. Apreciez, de asemenea, masiva critica de sustinere a postumului jurnal „de sertar“ al lui I.D. Sarbu, ca si valorizarea (pe urmele lui Serban Cioculescu) a „jurnalului existentialist“ al lui Octav Sulutiu. Examinarea critica a dezbaterilor interbelice despre statutul jurnalului intim (E. Ionescu, Camil Petrescu, Eliade, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Calinescu s.a.) aduce argumente solide in favoarea genului.

Pagube colaterale
E. Simion evita sa intre in dialog cu opiniile teoretice ale confratilor autohtoni (Livius Ciocarlie, Mircea Mihaies s.a.). Singurii comentatori romani contemporani citati sint citiva scriitori participanti la ancheta din 1986 a Caietelor critice despre „jurnalul ca literatura“ (St. Aug. Doinas, Marin Sorescu, Norman Manea). Este salutar faptul ca autorul imbogateste „dosarul“ studiilor despre jurnal aducind in atentie – prin intermediul diarismului romanesc – experienta cultural-istorica a Sud-Estului european, inclusiv tipologia intimismului captiv sub dictatura comunista. Nimic, in schimb, despre spatiul extraeuropean: „cazul“ insemnarilor lui Sei Sonagon, curtezana japoneza de acum 1000 de ani, merita macar amintit... Obiectia cea mai importanta care poate fi adusa acestui studiu vizeaza insa limitele metodei adoptate. Atitea cite sint, elementele de sociologie literara sau de istorie a mentalitatilor contribuie, totusi, decisiv la „vertebrarea“ demersului si e regretabil ca ele nu sint suficient sustinute de aportul teoretic al istoriei ideilor si al filozofiei culturii, esentiale in vederea explorarii mai riguroase a antropologiei identitatii moderne...

Nu acelasi lucru poate fi afirmat despre briantele analize comparatiste ale unui Jacques Le Rider, din Jurnale intime vieneze; o comparatie a analizelor celor doi despre jurnalele lui Amiel, Kafka sau Musil ar fi net in defavoarea lui E. Simion care, chiar daca imprumuta uneori hainele de sezon ale fictiunii critice postmoderniste, ramine prizonierul unui anume reductionism metodologic „modernist“. Sincronizat cu poststructuralismul, fara a traversa insa experientele neopozitiviste, impresionismul sau psihologizant esueaza mai mult decit s-ar cuveni in vag si aproximatii, desi s-ar putea replica (nu fara temei!) ca limitele teoretice sint asumate din start. Interesant mi se pare ca – si acesta nu e un repros – E. Simion nu revine asupra nici unui jurnal publicat in perioada comunista, comentariile asupra acestora fiind „abandonate“ in paginile Scriitorilor romani de azi. Optiune legitima, in conditiile in care, aflat sub presiunea castratoare a cenzurii, jurnalul intim publicabil devine prea mult „artistic“ si prea putin „intim“. Este binevenita, in acest sens, eliminarea si sanctionarea, en passant, a flagrant-mistificatorului jurnal al lui Eugen Barbu. In ceea ce priveste „canonul“ recuperarilor postcomuniste, el cuprinde, in viziunea lui E. Simion, jurnalele lui I.D. Sarbu, N. Steinhardt, Alice Voinescu, Mircea Zaciu (unde recenzentul apare ca personaj, ceea ce ii da prilejul unor alintate interogatii „etice“). Titluri, intr-adevar, „obligatorii“. Citeva absente – explicabile – sint insa semnificative pentru optiunile autorului: jurnalele lui M.R. Paraschivescu, ale „inamicului public“ Paul Goma si ale lui Petre Pandrea (ultimul, totusi, apreciat superlativ). Explicatia „oficiala“ (ce justifica si neanalizarea jurnalului – modest – al lui Camil Petrescu, citat insa de mai multe ori) trebuie cautata in „conditiile“ pe care „apoliticul“ E. Simion le considera necesare accederii jurnalului romanesc la „universalitate“ (cf. p. 83). Se pledeaza pentru renuntarea la „polemismul local dunarean“, la „patologia pasiunilor politice“ si la „colectia de birfe si anecdote“.

Orice esantion critic e discutabil prin ceea ce exclude. Dar, ma intreb, e oare completa tipologia diarismului romanesc fara „scandaloasele“ jurnale psiho-politice ale lui Paraschivescu, Goma si Pandrea (evit, eu insumi, sa citez „cazul“ Caraion)? Nu amendeaza ele acea dominatie a „culturii pudorii“ care, in opinia lui E. Simion, i-ar caracteriza inca pe diaristii nostri? Nota bene: ca o compensatie „cu tilc“, ne e oferit, in schimb, un comentariu despre jurnalul prietenului D. Tepeneag. In alta ordine de idei, dintre „tirgovistenii“ cu jurnale publicate dupa 1990, autorul revine doar asupra lui Radu Petrescu, prin Catalogul miscarilor mele zilnice (considerat, probabil pe drept, cel mai bun dintre jurnalele acestuia), jurnalul Febra al lui M.H. Simionescu fiind insa complet ignorat.

Revansa criticului
Marturisesc: nu m-am numarat niciodata printre simpatizantii acelui E. Simion de dupa 1990. Dar, oricite obiectii punctuale sau „colaterale“ as putea aduce studiului sau, nu pot sa nu constat ca avem de a face cu cea mai importanta (daca nu cumva cu singura) intreprindere competitiva, de anvergura, produsa dupa 1990 de un critic din generatia „saizecista“... Pacat ca, in vederea realegerii ca presedinte al Academiei, autorul a simtit nevoia sa-si foloseasca opera drept instrument, apelind, in vederea lansarii celor trei volume, la un coleg... economist. De aceasta manevra, cartea – spre deosebire de autor – se putea lipsi; ea se impune oricum, inclusiv ca o spectaculoasa revansa – prea putin „academizanta“ – a criticului (redevenit, iata, reformator) in fata academicianului. Avantajele... „autonomismului estetic“?

Etichete:  Eugen SIMION, Fictiunea jurnalului intim
 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Cele mai recente comentarii
Ce frumos!
o ye!
acuma,
serios, autorule?
Iata cum
 
Parteneri observator cultural
Sonoro