OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cvasiindiferenta cu care mediile romanesti urmaresc evolutiile politice din fostele tari comuniste, alegerea noului presedinte al Slovaciei a trecut, la noi, aproape neobservata. Nici macar vaga analogie cu configuratia celui de-al doilea tur al prezidentialelor romanesti din 2000 n-a atras atentia: candidatul coalitiei guvernamentale de centru de la Bratislava s-a clasat dupa primul tur pe locul al treilea, dupa doi corifei ai nationalismului local, Vladimir Meciar si Ivan Gasparovic, cindva aliati, deopotriva de suspecti insa pentru noii parteneri ai Slovaciei din NATO si Uniunea Europeana. Intre acestia, slovacii
l-au ales pe ultimul, socotit probabil drept „raul cel mai mic“, ceea ce n-a smuls insa presei occidentale accente mai entuziaste; un ziar german socotea ca, dupa 1 mai, cind noii veniti in Uniunea Europeana vor fi definitiv „inauntru“, o data cu aparitia pe scena comuna a unor populisti de talia lui Gasparovic, Meciar sau Andrzej Leppler, seful noii miscari nationaliste si anti-europene din Polonia, personaje precum Berlusconi sau Haider vor parea, dintr-o data, infinit mai frecventabile decit au fost pina acum.

Nu intimplator, in multe gazete vest-europene din ultimele saptamini se poate constata o semnificativa deplasare de accente in comentariile consacrate extinderii Uniunii catre estul continentului: temerilor de ordin economic, à propos de disproportia dintre cresterea populatiei cu 20% si a „bogatiei“ cu doar 5%, disproportie pe care, in perioada urmatoare, resorturile comunitare vor trebui sa o digere, li se adauga o neliniste resimtita latent de mai multa vreme incoace. Ocazia de a o resuscita la modul acut a oferit-o arena Tirgului de carte de la Leipzig, unde doamna Sandra Kalniete, desemnata de Letonia ca viitoare membra a Comisiei Europene de la Bruxelles, a tinut sa moralizeze public Occidentul pentru bunavointa cu care acesta ar fi fost dispus sa trateze mostenirea sovietica, in virtutea, chipurile, a aliantei prin care URSS a participat, cu sacrificiile cunoscute, la victoria asupra nazismului.

Afirmind pe sol german, in numele experientei letone, teza analogiei criminale dintre hitlerism si stalinism, doamna Kalniete s-a lasat insa furata de propria-i retorica atunci cind, imprudent, a dat sa se inteleaga ca, pentru lumea din care vine, oroarea celui dintii conteaza mai putin in comparatie cu amintirea celor cincizeci de ani de dominatie comunista in tarile baltice. Reactiile critice n-au intirziat: pledoaria diplomatei si demnitarei europene in spe pentru statutul de „victima colectiva“ al balticilor ar fi derapat, dupa unii, intr-o „competitie“ deloc inocenta cu Holocaustul, stridenta prin chiar ocultarea evidenta a faptului – istoriceste dovedit – ca pe teritoriul leton destui localnici au dat o generoasa mina de ajutor unitatilor speciale germane in persecutarea, deportarea si exterminarea evreilor.

Prestidigitatia de acest soi, ce consacra, din perspectiva ingusta a autovictimizarii nationale, alibiul anticomunismului „integral“ drept dogma a judecatii istorice, lasind loc, de pilda, celebrarii unor criminali de razboi calificati ca eroi ai luptei si rezistentei antisovietice, a semnalizat dintotdeauna pentru opinia publica occidentala o alarmanta tentatie spre revizuirea unui „pact“ socotit drept simbolic in societatile democratice postbelice: acela al proiectiei „Auschwitz“-ului ca reprezentare absoluta a esecului civilizatiei. Nu legitimitatea unui travail de mémoire echivalent, consacrat totalitarismului comunist, este in discutie, ci pretentia de a impune, concurential si exclusivist, un alt canon istoric al Binelui si al Raului.
Nimeni altul decit Imre Kertész, laureatul Nobel pentru literatura, a gasit recent cu cale, intr-un articol publicat in saptaminalul hamburghez Die Zeit, sa examineze mai atent radacinile ideologice ale acestei programatice „incorectitudini politice“ made in „noua Europa“, agitate (de catre unii si la noi) drept reflex al libertatii de expresie in fine regasite.

Ocazia i-a dat-o o fraza a presedintelui in exercitiu al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, pronuntata in legatura cu apelul ce i s-a adresat de catre un numar de scriitori (importanti) pentru a reactiona public la vorbele si faptele unuia dintre membrii prezidiului, aflat in fruntea campaniei si demonstratiilor de strada deschis antisemite de la Budapesta de dupa nefericita afacere „Tilos Radio“ – cind, de Craciun, un moderator beat si tembel a declarat ca, daca ar putea, i-ar lichida pe toti crestinii. Uniunea nu este „o politie a gindirii“, le-a replicat semnatarilor scrisorii deschise presedintele Márton Kálasz, tinind sa adauge „in numele Uniunii“ ca nu va permite ca un anume grup (minoritar, se-ntelege, la propriu si la figurat) „sa santajeze cultura maghiara“. Cu alte cuvinte, instincte orwelliene ar avea cei ce se indigneaza la auzul unor lozinci precum „Jos evreii puturosi!“, scandate in capitala europeana Budapesta, cei care indraznesc sa le ceara colegilor „intru cultura“ dintr-o tara democratica delimitarea clara de discursuri in care este vorba despre „Holocaustul crestinatatii ungare“ si despre „strainii“ ce „duc un razboi nemilos impotriva maghiaritatii“! „Santajisti“ ar fi, asadar, cei decisi sa nu accepte confuzia dintre libertatea si libertinajul limbajului, dintre reflectie si exces, dintre ratiune si mit!

Or, nu cumva, se intreaba Kertész, administratorii unei asemenea confuzii, acerbi critici ai modelului democratic occidental si ai efortului de a defini, in raport cu valorile aceluia, limitele unei veritabile consensualitati civice a comunicarii, prelungesc, in ciuda afisatei identificari cu o dreapta nationala „pura si dura“ (ciudat de rapid renascuta in anii ’90), o ambiguitate populist-demagogica proprie, de fapt, „omului nou“ al comunismului tirziu, indopat – „cu voie de la politie“ – cu toate cliseele vechiului autoritarism, xenofob, antimodernist, alergic la pluralism si negociere?
Cit despre „santajistii“ plutocrati si cosmopoliti, ce s-au autoeliminat, prin demisie, din corpul „sanatos“ al Uniunii Scriitorilor de la Budapesta, ei se numesc Kertész, Nádas, Esterházy, Konrád, Magda Szabó, Lajos Nagy etc.