OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Saptamina trecuta retinea atentia o „insolita“ circulara emisa de ministrul Justitiei Rodica Stanoiu, adresata tuturor Curtilor de Apel din tara. Circulara le indemna sa solutioneze procesele de evacuare aflate pe rol in favoarea chiriasilor, indiferent de datele din dosare. Aceasta la numai citeva saptamini dupa ce Guvernul mai daduse o mina de ajutor aceleiasi categorii favorizate – discretionar – de regimul pedeserist, modificind Ordonanta de urgenta nr. 40/1999, in sensul prelungirii termenului de gratie acordat chiriasilor si obligindu-i pe proprietari sa prelungeasca contractele de inchiriere timp de cinci ani – si nu trei, cit fusese initial prevazut in Ordonanta – de la data emiterii acesteia. Presedintele Romaniei insusi a sarit in apararea ministrului de Justitie, aratind ca initiativa doamnei Rodica Stanoiu, de protejare suplimentara si abuziva a chiriasilor, a venit ca urmare a multiplelor semnalari de decizii luate pe baza unor acte false, in ceea ce priveste mostenitorii. Cu alte cuvinte, decit o verificare mai atenta a pieselor aflate la dosar, mai bine o decizie colectiva si neconstitutionala, care sa defavorizeze in bloc proprietarii de drept. De notorietate sint si cutremurele in justitie provocate de procurorul general Tanase Joita – sustinut trup si suflet de premierul Adrian Nastase – prin anularea sentintei in procesul Chitac-Stanculescu, ca si prin demersurile obscure pentru eliberarea lui Miron Cozma sau pentru reabilitarea lui Razvan Temesan.

Desi faptele citate nu sint in mod direct legate, ele indica totusi doua mari directii ale politicii reale, la nivelul datelor concrete si nu al discursurilor imediat postelectorale, promovate de guvernul PDSR. Prima este imixtiunea fatisa, devenita regula si nu exceptie, a Executivului in mersul Justitiei. A doua vizeaza grava instabilitate imprimata – prin nenumaratele reveniri, reformulari, abrogari, amendari si rediscutari – sistemului legislativ. Romania este in situatia paradoxala de a se „lauda“ cu una din cele mai birocratice administratii europene (concureaza cu succes mamutul birocratic numit Uniunea Europeana) si de a se gasi, in acelasi timp, intr-un cronic vid legislativ. Parlamentul in functie din 1996 pina in 2000 nu s-a straduit din rasputeri sa umple golul, dovada prea multele legi – altminteri importante, care tineau de bunul mers al punerii in practica a programului de guvernare insusi – lasate in mod inadmisibil mostenire urmatoarei legislaturi (este suficient sa dam exemplul Legii caselor).

Actualul Parlament nu poate fi, in schimb, acuzat de ineficienta sau inactivitate. Mult mai disciplinat si mai ascultator, grupul PDSR voteaza lege dupa lege, hranind populatia cu imaginea parlamentarului – in sfirsit – la munca. (O paranteza se impune. Oricite defecte, disfunctii si neconstitutionalitati i se pot reprosa actualei guvernari, nu i se poate totusi refuza recunoasterea unui merit incontestabil, acela ca stie sa-si faca imagine. Cu concursul – e adevarat, neprecupetit – al unei televiziuni nationale mai mult decit prevenitoare, PDSR-ul isi construieste, zi dupa zi – in ciuda birfelor privind un conflict intre fostul si actualul presedinte al partidului – portretul unui monolit zimbitor, protector, harnic si eficient.

Oricine mai are indoieli nu are decit sa-si aduca aminte de cohorta de jurnalisti chemati la Cotroceni si la Palatul Victoria acum vreo doua saptamini, pentru a asista la memorabilul si nemaivazutul moment al plantarii de pomi.) Vidul legislativ se umple incetul cu incetul cu legi ce violeaza ori dreptul la proprietate, ori pe cel la liberul acces la informatie si la libera circulatie a persoanei (vezi, de pilda, mult anuntata lege a presei). Pe de alta parte, avintul Parlamentului, teoretic perfect justificabil – si chiar laudabil – (sa nu uitam ca au existat voci, e drept repede reduse la tacere, care cereau ca bugetul sa fie dezbatut inclusiv in duminica Floriilor!) se extinde, din nefericire, si asupra Executivului. Guvernul, plictisit se pare de prea lungul traseu al unui proiect de lege pina la varianta finala publicata in Monitorul Oficial, a trecut el insusi la fapte. „Faptele“ au un nume precis si desemneaza de altfel o boala grea si cu „traditie“ la guvernele romanesti postrevolutionare: ordonantele de urgenta. Coroborate cu interventia directa in procesul aplicarii lor, ele dau nastere unui periculos amestec de elemente discretionare, de nesiguranta si incertitudini.

In decembrie 2000, la vremea bilanturilor electorale, concluziile sunau linistitor. Discursul proaspatului ales Ion Iliescu surprinsese o tara intreaga prin deschiderea si aerul proaspat pe care parea sa le insufle noul presedinte, altminteri aceeasi persoana cu cea care rostise „discursul de receptie“ in iunie 1990 in fata minerilor. PDSR dadea, la rindul sau, linistitoare garantii in legatura cu eforturile viitorului guvern de a se mentine pe linia integrarii euro-atlantice. Parlamentul si-a intrat in drepturi si a inceput sa elaboreze legi restante, sa stabileasca entuziasmante liste de prioritati. Din nefericire – desi previzibil –, pe aceasta lista a stat de la bun inceput la loc de frunte problema reanalizarii si rectificarii anumitor legi votate de fosta legislatura. Luna de miere a guvernarii PDSR s-a sfirsit mai devreme decit se prevazuse, iar cele 100 de zile proiecteaza imaginea unui nesfirsit santier pe care se construieste fara fundatii.