OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La vremea premierei indoliate cu Hamlet, in 2002, scriam: Pentru Vlad Mugur teatrul nu e un relicvar, ci un santier din care se poate naste o casa, un regat, un destin pentru actori si teatrul lor. Poate mai mult decit spectacolul insusi, acest destin este sensul testamentului lui Vlad Mugur pentru actorii teatrului pe care l-a condus si la care s-a intors dupa ani de refuz si nenumarate ezitari.

O analiza a starii artistice si institutionale a Teatrului National Cluj ne obliga sa pornim de la acel moment de rascruce, pentru a vedea in ce masura Nationalul clujean a stiut sa construiasca acel destin pe care Vlad Mugur si-l dorea pentru teatrul de care l-au legat, de-a lungul anilor, sentimente contradictorii: dragoste, deziluzie, speranta.

Hamlet-ul final de la Cluj e invocat si azi (de toata lumea, nu doar de actori) ca un moment de apogeu pe care institutia se straduieste inca sa-l reediteze. De atunci incoace, strategia repertoriala liciteaza cartea regizorului-vedeta, chemat sa mobilizeze si sa coaguleze energiile artistice ale teatrului in jurul „spectacolului-eveniment“, cu o propunere repertoriala care, de regula, ii apartine. Regizori importanti au fost invitati sa monteze de la dramaturgie clasica la texte „extrem“ contemporane. Andrei Serban tine afisul, a doua stagiune, cu trei spectacole controversate, toate din dramaturgia contemporana (Purificare, Rock’n’Roll si Don Juan in Soho), in timp ce montarile sale din celelalte teatre transilvane (Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu – Pescarusul, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – Unchiul Vania) scriu, cu relectura Cehov, istoria celei de-a doua reveniri in teatrul romanesc, confirmata de proaspetele nominalizari la Premiile Uniter 2008. Dupa stagiuni de aminare, Tompa Gábor a montat la national nu un „Caragiale“ promis, Scrisoarea pierduta cu care ne-a bulversat in 2005 la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, ci o reeditare a Regelui Lear. O reluare a spectacolului montat la Teatrul Vig din Budapesta in 2001, nefinisata in varianta de la Cluj. il regasim pe Tompa Gabor in proiectul stagiunii in curs, cu o reeditare a spectacolului (speram si a succesului) Cintareata cheala de la inceputul anilor ’90. Proiectul stagiunii promite prezenta lui Silviu Purcarete cu un titlu deocamdata rezervat, asupra caruia proiectam, de asemenea, speranta evenimentului.

Privind citeva stagiuni in urma, il regasim in seria regizorilor invitati pe Alexandru Dabija cu o varianta la Colonelul Pasare de la Bulandra, Colonelul si pasarile (Hristo Boicev) din 2003, si Pygmalion (G.B. Shaw), spectacole care au tinut afisul o stagiune. Cartea unica a regizorului-vedeta a oferit, in multe cazuri, relecturi ale unor spectacole mai vechi sau mai noi din palmaresul artistilor invitati si a grevat o parte din bugetul stagiunii, nemailasind loc altor proiecte de anvergura. Ramin spectacolele studio de la Euphorion, one-man/woman show, colaborarile cu Teatrul Imposibil (care aduc pe afis dramaturgia romaneasca noua: Saviana Stanescu, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Ioan Peter s.a.) si spectacolele preluate de la Facultatea de Teatru si Televiziune, care diversifica semnificativ oferta dramaturgica si raspund altui segment de public. Studioul propune, Sala Mare consacra, am concluziona reductiv, privind ambitusul repertorial.

Daca privim statistic afisul ultimelor cinci stagiuni, bilantul e pozitiv. Shakespeare, Goldoni, Molière, Caragiale/A. Jarry, Euripide, Ionesco, Cehov, Blaga, Shaw, Gogol, montati la National, respecta regula teatrului de repertoriu, unde dramaturgia „clasica“ raspunde segmentului principal de public. Pe de alta parte, publicul tinar e servit cu text contemporan strain si romanesc. E implinita si a doua menire a unui teatru national, de a identifica si pune in circulatie piese originale de interes in epoca: Sarah Kane (cap de afis), Matei Visniec (Mansarda la Paris… e un text scris la comanda teatrului), Patrick Marber, Irvine Welsh, Tom Stoppard, Mihai Ignat, Dumitru Cerna, Visky András. Fara sa produca marele spectacol, care trece de granita gustului mediu, montarea textului nou a provocat in cazul Sarah Kane dispute aprige in mediul teatral romanesc, suparari si puneri la zid ale criticii, dar si nominalizari si premii Uniter pentru performanta actoriceasca.

Daca mare parte din autorii amintiti mai sus nu au rezistat pe afis mai mult de doua stagiuni, recordul longevitatii la National il detine Zbor deasupra unui cuib de cuci (1998, regia Marius Olteanu), urmeaza Bolnavul inchipuit (2002), spectacolul istorizant al Sandei Manu, imbatrinit insa dupa sase stagiuni. Logodnicele aterizeaza la Paris (2001) are acelasi destin longeviv ca si vedeta spectacolului, Florin Piersic. Backgroundul unui film celebru, o montare in trena reteatralizarii si actorul-vedeta sint ingredientele succesului la publicul (de) national.
Paradoxal, categoria experimentului teatral coregrafic e zona cea mai incitanta a afisului. Cu L’Oublie (de George Banu, 2001) care ocazional se joaca inca, Mihai Maniutiu inaugura in creatia sa experimentul teatrului coregrafic. O noua etapa, colaborarea Vava Stefanescu – Mihai Maniutiu, a produs trei spectacole de succes: Solo on-line, Julieta (de Visky András) si O vara fierbinte pe Iza, care mi se par si cele mai proaspete propuneri ale afisului, care-si asuma prospectarea unor spatii expresive originale si experimentul la granitele limbajului teatral.

Spectacole premiate si apreciate de critica ca Exact in acelasi timp sau Alcesta, ambele semnate Mihai Maniutiu, sint momente importante in peisajul accidentat al ultimilor ani. Ubucuresti (regia Mona Chirila) nu poate fi omis din aceasta categorie, dar cu viata scurta, poate tocmai datorita curajoasei viziuni regizorale. Mona Chirila, regizor angajat al teatrului, a produs de altfel spectacole demne de retinut: amintitul Ubucuresti, dar si Mantaua, Travestiuri sau Sluga la doi stapini (2003), ultimul – din categoria succesului de afis longeviv.
„Gustul publicului dicteaza afisul“ e un poncif pe care nu-l depasim daca privim lista succeselor de casa la National. Raportul dramaturgie clasica/dramaturgie noua e echilibrat, iar publicurile se impart deocamdata geografic: sala mare, sala studio. Relatia teatrului cu societatea ramine in cadrele conventiei scena-sala, iar experimente in zona teatrului de interventie sociala s-au produs accidental (Penitenciar, 2001) si au ramas fara ecouri.

in relatie cu Ministerul Culturii si Cultelor, unic ordonator de credit, Nationalul clujean se confrunta cu incertitudinea si momentele de bilbiiala devenite regula de functionare a societatii romanesti. Cladirea teatrului, de inceput de secol XX, o piesa din lantul arhitectonic european Hellmer si Fellner, a implinit in 2006 centenarul. Se dorea o aniversare care sa gaseasca teatrul complet renovat. Lucrarile, incepute in 2004, aveau termen de finalizare doi ani. Pe circuitul financiar ordonator de credit – executant, trei acte aditionale au prelungit termenul de incheiere a lucrarilor la care se angajase firma cistigatoare a licitatiei, Romconstruct Holding. Decembrie 2006 a trecut anonim, cu schela ridicata pe fatada cladirii. intre timp, exteriorul cladirii si-a recapatat prestanta, desi lucrarea e inca nereceptionata. Atunci cind speram o inscriere in cursul firescului, ne-am impiedicat din nou, penibil, la renovarea acoperisului, a interiorului cladirii si a salii mari. Anuntate vara trecuta ca iminente, reparatiile interioare urmau sa paralizeze doua stagiuni si au justificat elaborarea unei strategii de avarie, care sa permita derularea activitatii artistice, cel putin cu spectacolele studio adaptabile altor spatii de joc. intr-un Cluj fara sali de spectacole disponibile sau expozitii, s-au gasit spatii alternative de joc si variante pentru stagiunea de santier. Insa banii promisi in fierbinteala verii n-au mai ajuns la Cluj.

Toamna lui 2007 a gasit teatrul cu lucrarile suspendate si cu certitudinea depasirii pentru a treia oara a termenului limita: 31 decembrie 2007. in plus, starea precara a instalatiei de incalzire a impus debransarea centralei termice. intre timp, Ministerul Culturii a delegat unei unitati de management accesarea fondurilor europene pentru finalizarea lucrarii. La orizont se intrevede, de la inaltimea schelei, o noua licitatie pentru desemnarea firmei care sa preia lucrarea. Groapa din tavan (ploua la propriu in sala mare) a inghitit planurile repertoriale, oricum calibrate pentru conditiile de santier. Prin octombrie, solutia dificil negociata a rebransarii centralei termice a facut functionala sala de spectacole si a relansat stagiunea (dupa mobilizarea relatiilor sociopolitice). intre solutia de avarie si asteptarea noii echipe de mesteri, reluarea unor spectacole mai vechi (Gaitele, regia Gelu Badea), preluarea spectacolelor studentesti de la Facultatea de Teatru sau premiere negociate in ultimul moment ramin solutiile stagiunii aflate in echilibru fragil pe schela inaltata acum patru ani.

Santierul pare sa fie cuvintul care caracterizeaza Teatrul National Cluj. Un santier care restaureaza cladirea de patrimoniu; un alt santier, interior, exploreaza curajos, asumindu-si riscuri, proiectele regizorale ale artistilor invitati. Actorii au imbracat fara rezerve salopeta de lucru, in workshopuri sau spectacole experimentale din care se contureaza lent profilul trupei intinerite, aflate in concurenta tacita cu cea a colegilor de la teatrul maghiar. Distingem clar schelaria santierului, in ritmul caruia se produce sincronizarea TNC la spiritul timpului. Ramine de gasit solutia pentru o delicata problema de fizica: atingerea rezonantei intre ritmul santierului si cel al schimbarii lumii din jur.