OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am dat o fuga pina la Viena pentru a urmari, in 36 de ore, 3 spectacole la Staatsoper, revazind pe scena 7 tineri romani, in majoritate solisti ai celebrului teatru liric, evoluind alaturi de nume mari (care nu totdeauna confirma…).
in Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni, mezzosoprana Roxana Constantinescu a fost convingatoare in Lola, aparitie agreabila, un glas frumos, bine condus, un joc de scena adecvat personajului (care, in viziunea lui Ponnelle, ramine totusi in limitele austeritatii siciliene).

Distributia a alaturat nume in parte cunoscute si de melomanii nostri: baritonul Alberto Mastromarino si-a etalat vocea ampla, aspra si alura impozanta in Alfio (oricum mult mai bun decit jenantul sau Amonasro din Aida de la Sala Palatului, in 2004…), in timp ce mezzosoprana Daniela Denschlag (Sfinxul din Oedip in premiera bucuresteana din 2003) a fost ciudata in Mama Lucia, reactionind cu intirziere (sau deloc) la situatiile dramatice. Parteneri i-au fost soprana Georgiana Lucaks (Santuzza) si tenorul Janez Lotric (Turiddu), onesti, dar atit. La pupitru s-a aflat excelentul dirijor italian Marco Armiliato, supus apoi, in Paiate de Leoncavallo, la eforturi teribile de catre José Cura, tenor care, de aceasta data, a cintat si „Prologul“, parcurgind rolul Canio cu o aproximatie ritmica naucitoare, raportata la (im)posibilitatile sale vocal-tehnice, ceea ce a creat probleme si colegilor de scena (deficiente remarcate si in Carmen, la ONB, in 2007). Foarte buna (vocal) a fost soprana Tamar Iveri in Nedda, iar corect a evoluat baritonul Eijira Kai (Silvio). in Beppe a debutat Gergely Nemeti (format si afirmat la Opera din Timisoara, sub indrumarea tenorului Corneliu Murgu, aspect pe care, incredibil, tenorul angajat de la 1 ianuarie la Viena a… uitat sa-l mentioneze in prezentarea sa), glasul sau calitativ sunind frumos in special in Serenada, iar miscarea scenica a fost, de asemenea, supla si expresiva. in Tonio a aparut veteranul Georg Tichy (inlocuindu-l insa pe anuntatul Leo Nucci), bariton care, a doua zi, a devenit Sharples in Madama Butterfly de Puccini, un rol care i se potriveste mult mai bine (spre deosebire de Rigoletto pe care l-a abordat la Bucuresti, in 7 ianuarie 2007). Spectacolul a fost… romanesc, pentru ca rolul titular a fost sustinut de Roxana Briban (desi initial urma sa cinte Meseriakova).

Glasul sau generos, vibrant a „suferit“ teribil din cauza modului defectuos de „acoperire“ excesiva a sunetului, astfel incit nu s-a inteles mai nimic din text, fiind adesea „sub ton“, a ratat pianissimele (care fie nu s-au auzit, fie… au fost inexistente), iar pe de alta parte a fost departe de gheisa de… 15 ani (prin vocea si aparitia de femeie masiva, trecuta de 40…), in ciuda jocului expresiv, in nota specificului japonez. in schimb, mezzosoprana Aura Twarowska a adus in Suzuki nu doar calitatea vocala si frazarea excelenta (pe care le-am apreciat constant si in tara), ci si suplete, sensibilitate si charisma scenica deosebita. Iar in Bonzo, colegul sau deopotriva la Opera timisoreana, Alexandru Moisiuc, si-a etalat incisivitatea vocala si interpretativa intr-un personaj pe care, in citeva fraze, il reliefeaza pregnant. Un tenor insignifiant in Pinkerton (Philip Webb), un cor din nou impecabil (dar „corul mut“ a fost, de fapt, o… vocaliza „deschisa“), o orchestra stralucitoare, superba, sub bagheta unui dirijor remarcabil – Yves Abel –, dar care a impus o intensitate supradimensionata, acoperindu-i frecvent pe solisti.

in acea dimineata am asistat la repetitia generala cu public pentru premiera operei Forta destinului de Verdi, spectacol controversat sub aspectul montarii. Un „cuplu“ redutabil – regizorul David Pountney si scenograful Richard Hudson – l-au imaginat dens, logic, fluent, dramatic si sugestiv in plan scenic, dar… fara vreo legatura cu Verdi, asa incit mi-a placut ca desfasurare vizuala (alternind panta austera cu schela multifunctionala, atmosfera sobra cu stralucirea orgiastica a scenelor cu Preziosilla – ceva intre vivandiera, cowboy, motan-incaltat –, posibile Biblii negre cu cruce avind insa conotatii discutabile in acel context), dar „verdienii“ au fost, cu siguranta, foarte suparati (contestind vehement la premiera).

Sub aspect muzical, singurul cu adevarat profesionist – impecabil – a fost (ca si la premiera transmisa la ORF si 3 Sat) baritonul Carlos Alvarez, exceptional in Don Carlo, respectind publicul care invada sala, ceea ce nu pot spune despre tenorul Salvatore Licitra, care la pretentiile sale de celebritate nu ar trebui sa-si permita sa apara „aproximativ“ in fata spectatorilor (nici chiar la o repetitie). Soprana Nina Stemme este impresionanta in Wagner, dar nu se potriveste manierei verdiene de cint, mezzosoprana Nadia Krasteva este o cuceritoare Preziosilla, dar cu probleme tehnice care au dus la diferente suparatoare de registre si coloratura dificila. Basul Alistar Miles a fost sters in Calatrava si Padre Guardiano (de ce oare distribuit astfel dupa ce… este ucis in primul rol?…), in schimb, bas-baritonul italian Tiziano Bracci, in debut absolut la Staatsoper, a convins in Fra Melitone. in micul rol Curra, a fost banala soprana Elisabeta Miron (cu contract pina la sfirsitul stagiunii), iar in Alcade, basul Dan Dumitrescu, eficient, corect, cu glas frumos, sub bagheta mereu tinarului Zubin Mehta (prezenta familiara melomanilor nostri).
Iar peste tot si toate, cel mai longeviv director al Staatsoper, timisoreanul Ioan Holender…