Autor: 
Categoria: 
Decalogul pe scenă: cele Zece Porunci, ca punct de plecare, și „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești“, ca pretext pentru scuturarea miturilor naționaliste maghiare. Teatru verbatim despre atacurile armate împotriva țiganilor din Ungaria și adevărate „dezmățuri“ scenice marca fraților Mohácsi, cu János Vítez în prim-plan. Anul acesta, Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Budapesta a avut ca temă teatrul documentar – iar pentru că vechea criză și noul guvern de dreapta au zguduit serios mecanismele de finanțare culturală din Ungaria, programul evenimentului a fost în proporție de 90% unul național (excepția: Declar pe propria răspundere de Alina Șerban și David Schwartz).
Începînd cu
finalul, spectacolul lui Márton Kovács, István și János Mohácsi, regizat de cel
din urmă la Sala Mare a Naționalului din Budapesta, are un titlu lung – We live
but once or Beyond the sea fades into nothingness – și criptic după obicei
(producția acelorași frați Mohácsi care lua în discuție revoluția din 1956, la
aniversarea a 50 de ani, se numea 56/06). Primul mare spectacol „de
actualitate“ al Naționalului după atacurile extremiste la adresa directorului
Róbert Alföldi, We live but once… pornește de la o istorie reală – cea a unor
țărani trimiși de sovietici în Siberia, imediat după Al Doilea Război Mondial
(în 1946, mai exact); în timp ce prezentau o punere în scenă a poemului
național al lui Sándor Petöfi, János Vítez (Ion cel Viteaz, cum ar veni),
soldații Armatei Roșii (caracterizați, evident, prin avîntul bahic și faimosul
Davai ceas) se reped pe scenă să violeze actrițele, sătenii sar să-i bată și
cîțiva sînt expediați, ca exemplu, în lagăr. Prima parte e o reconstrucție
liberă a acestui episod documentar/documentat, în stilul dinamic, comic-grotesc
pînă la absurd, al Mohácsilor, în timp ce ultimul act (spectacolul are trei
părți și două pauze) e plasat în anii ’60, după întoarcerea din lagăr,
înfrîngerea revoluției și „împăcarea“ cu inevitabilul comunismului, asta
însemnînd luptă pentru supraviețuire în defavoarea oricui.
Prin
definiție și miză, We live but once… e destinat exclusiv unui public maghiar –
sau excepțional de familiarizat cu istoria, cultura și politica maghiară, în
general. Iar István și János Mohácsi nu sînt singulari în acest mod de a aborda
teatrul – e o tendință, legată de retransformarea teatrului în scenă de
dezbatere a identității naționale, a temelor politice și sociale locale, comună
mai multor spații în care arena civică și-a arătat limitele și deficitul de
maturitate, în Polonia ca și în Belarus, în România ca și în Rusia.
Altceva e,
însă, îngrijorător în această producție. Există niște patternuri legate de
felul în care teatrul reacționează în situații de presiune politică asupra
socialului, iar unul dintre ele – foarte familiar urechilor noastre, de altfel
– este defularea scenică, în grade diferite de metaforizare, pentru ineficiența
(ori imposibilitatea) reacției în spațiul public. „Șopîrlele“, adică. Ei bine,
cei care credeau că șopîrlita a murit în Europa de Est se înșelau amarnic:
întreaga parte a doua a spectacolului fraților Mohácsi rămîne cel puțin obscură
pentru cei care nu cunosc acuzele politice, de trădare națională aproape, aduse
lui Róbert Alföldi pentru montarea sa cu muzicalul/opereta după János Vítez,
mai mult decît orice altă referință locală, care poate fi, eventual,
contextualizată teatral. „Povestea“ cuprinde niște soldați ruși vorbitori de
maghiară, pe care au învățat-o, venind ei din zona unde se crede c-a fost
îngropat Sándor Petöfi, de la poetul însuși, nemuritor în spirit, soldați ruși
doritori să-i vadă pe ungurii deportați interpretînd János Vítez, dar dispuși
să facă un întreg scandal pentru că ceea ce li se prezintă nu e ceea ce știau
ei (e muzicalul, și nu poemul original). Frazele în care își exprimă
ultragierea sînt, se pare, extrase din discursuri reale ale politicienilor
zilei, iar Alföldi însuși îl joacă pe unul dintre ofițerii ruși – altfel spus,
e pus în poziția propriilor lui detractori. Sînt, însă, lucruri care, prin
caracterul lor punctual, trebuie consumate ca dezbatere în arena civică, oricît
de limitată va fi fiind ea, atîta timp cît respectiva societate se
autoconsideră democratică. Iar să te războiești cu politicienii pe scenă e ori
o confundare a teatrului cu scheciul TV, ori acceptarea unei ieșiri din zona
democrației.
În cultul
ortodox, e Porunca a patra și sună așa: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca
s-o sfințești“; în cel catolic și în cel luteran, e Porunca a treia și spune:
„Adu-ți aminte să sfințești ziua Domnului“ (în cazul despre care vom vorbi,
diferența e semnificativă).
Comisionat
de Teatrul Național din Budapesta, Pál Závada a scris o piesă, Magyar
Ünnep/Sărbătoare maghiară, regizată de Róbert Alföldi: ziua sfîntă e 15
septembrie 1940, ziua în care armata ungară a preluat controlul Transilvaniei
de Nord, cedată prin Dictatul de la Viena, începutul, așa cum o vede Závada, al
dezastrului care avea să urmeze. Era o zi de duminică – iar în locul Domnului,
soldații maghiari și Guvernul de la Budapesta au sărbătorit ura etnică și
rasială (un preot ortodox e ucis în acea zi, cîntecele naționaliste și
discursurile îți dau fiori pe șira spinării).
Spectacolul
e unul muzical, în care partitura sonoră joacă un rol important (una dintre
scenele foarte puternice e cea în care personajele pornesc să cînte și să
danseze pe un fel de klezmer, cu sonorități recognoscibile de Hava Nagila, dar
cu versuri agresiv, violent antisemite; asocierea e de-a dreptul frisonantă).
Poveștile personale ale membrilor unui cerc de prieteni și rude mai mult sau
mai puțin îndepărtate, cu preocupări și sensibilități politice diferite, dînd
măsura diversității culturale maghiare din interbelic, devin canavaua unui dezastru
național și a descompunerii sociale. Janka (o foarte bună Mari Nagy) e pe
jumătate evreică, totuși creștinată și de stînga, fratele ei, Ottó, e diacon
catolic, iubitul ei, Flórián Imre, diplomat militar, e un naționalist „dintre
cei buni“, în timp ce fratele lui, Johannka Flamm, se transformă într-un
teoretician pasionat al antisemitismului, vărul lor, Vince Urbán, ziarist,
dovedește o incredibilă versatilitate politică, între naziști și comuniștii
duri, prietena Jankăi, Emma, măritată cu un evreu deja deportat de unguri
într-un lagăr de muncă, o ființă fără griji în ajunul războiului, va plăti cu
viața prietenia cu o chiar și pe jumătate evreică. Fără nici un fel de pasiune
pentru comentariu exterior ori deconstrucții din perspectivă contemporană, Závada
și Alföldi trasează dimensiunile complexe, aproape tragice, ale urmărilor
hybris-ului din septembrie 1940: vieți ratate sau frînte, prietenii trădate,
probele de caracter pe care nu toți cei apropiați le pot trece, liniștea și
adevărul pentru totdeauna pierdute.
Jucat tot la
Național, dar produs independent, Word for Word al Annei Lengyel investighează
prin interviuri reluate verbatim împușcarea sau amenințarea cu arma a unor romi
din mai multe sate maghiare, evenimente care-au ținut o vreme prima pagină a
ziarelor. Ar merita dezbătut mai detaliat asupra modului în care sînt sau pot
fi abordate astfel de subiecte și cîtă viziune de natură colonialistă există în
momentul în care artistul se poziționează ca apărător al cauzei unor marginali
lipsiți de posibilitatea de a se autoreprezenta. Asta e, de departe, cea mai
discutabilă partea a spectacolului în cauză, în care membrii acelor comunități
rome – ale căror cuvinte sînt cu fidelitate reproduse, cu o singură excepție,
de actori neromi – sînt încă o dată văduviți de controlul asupra propriei
imagini, într-un context în care agresorul strălucește el însuși prin
nonreprezentare. Un fel de glorificare a posturii de victimă inocentă, cu
„celălalt“ portretizat in absentia drept brută irațională, o răsturnare, deci,
a raportului inițial (în care agresorii maghiari își argumentează atacul prin
lipsa de civilizație a romilor, propensiunea lor spre furt etc.): Audiatur et
altera pars e o regulă de neîncălcat în teatrul documentar – dincolo de asta,
se cască hăul propagandei și al manipulării.
Uneori,
ideea de teatru documentar se poate transforma într-un concept-găleată (sau
umbrelă) pentru lucruri foarte diferite, sociale și politice mai mult decît
documentare. Indiferent, însă, de cum le-ai numi, sînt spectacole, anul acesta,
la Budapesta, care tulbură serios și benefic apele călduțe ale unei societăți
riscînd să devină prea sigură pe propria identitate și propriile credințe
istorice.
În imagine: Magyar
Ünnep/Sărbătoare maghiară – regizată de Róbert Alföldi
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters