OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar cele două noi candidate autohtone nu impun o lume, un stil de viaţă sau nişte personaje, ci emulează, debil, două atitudini-model pentru artişti transgresivi. Cu finaluri mai degrabă optimiste, ambele sînt „benigne“, lectura lor putînd fi recomandată ca antidot împotriva consumului de droguri sau, după caz, a sinuciderii literare. Dacă însă Realk, cu junkie-dandismul său pueril, poate aspira cel mult la statutul de carte cool, Cartea tuturor intenţiilor vădeşte o cu totul altă stofă prin elevaţia neostentativă şi prin autenticitatea implicării.

Autorul nu e un novice. Are 38 de ani şi a publicat, în 2004, un bun volum de poezie (Zborul femeii pe deasupra bărbatului). Apropiat al lui Mihai Ursachi în anii ’90, şi-a creat o mică mitologie underground în rîndul poeţilor douămiişti. Rămas nedifuzat la prima ediţie, „romanul“ său iese acum la lumină. Problema filozofică a sinuciderii, tema cărţii imposibile care îşi devorează autorul, imaturitatea funciară a artistului au fost, desigur, uzate şi abuzate de existenţialişti (Camus, Sartre, Cioran…) şi reciclate ironic de postmoderni, după ce au fost brevetate în Romantism. A le relua pe cont propriu, cu maximă autenticitate şi maxim firesc, iată pariul. Cele 100 de pagini tipărite la două rînduri, cu corp de literă mare, ca şi precaritatea extremă a story-ului nu reprezintă în sine impedimente. În fond, alura ascetică a cărţii ar putea uşura accesul spre interioritatea cititorului, cu eficienţa unei lame de ras Gilette la tăierea venelor. Însingurarea inumană a unui poet încă tînăr, plecat la muncă în Spania căpşunarilor, compensată de ambiţia devorantă de a scrie „o carte într-o noapte“, o Carte totală, distrugătoare, imposibilă, mereu amînată ca o sinucidere, dar menită să răscumpere toate sinuciderile (mai ales pe cele ale scriitorilor); decolările onirico-halucinatorii pe fondul de road story la bordul unui Lexus LS 430; un vizionarism psihedelic, transcris cu luciditate hipnotică şi percutanţă meditativă; o scriitură albă, reţinută, de intensă transparenţă poetică; o sensibilitate care face cu ochiul spre Gombrowicz şi Salinger (Daniel Cristea-Enache a găsit şi analogii cu Octavian Paler): nu sînt oare acestea ingrediente ale unui volum „definitoriu pentru o generaţie“?

 

Naratorul care îşi deapănă confesiunea pe parcursul volumului îşi scrie cartea în minte cu furie compulsivă, dar, torturat de povara ei insuportabilă şi blocat de ideea perfecţiunii, amînă să o pună pe hîrtie. În mod analog, de-a lungul nesfîrşitelor peregrinări iberice, îşi conjură sinuciderea purtînd cu sine, obsedat, toată memoria culturală a gestului cu pricina. Literatura contra sinuciderii: o luptă inegală, în care cei ce au mers pînă la capăt sînt Kleist, Nerval şi Ţvetaeva, Anne Sexton şi Gherasim Luca, Alejandra Pizarnik, Pavese şi Virginia Woolf, Trakl, Hemingway şi Mishima, Ingeborg Bachmann şi John Kennedy Toole, Sylvia Plath şi Paul Celan, Urmuz, Esenin şi Maiakovski, Horacio Quiroga şi Reynaldo Arenas, Dylan Thomas, Guy Debord şi alţii, mulţi, fiecare cu istoriile lor ieşite din ţîţîni. Sînt chemaţi în ajutor şi absolutişti nesuicidari ca Schiller, Rimbaud, Gombrowicz, Henry Miller, Cioran, Gellu Naum, Borges... Genul în care ar trebui scris nu importă („De atîtea ori începusem să scriu proză şi sfîrşisem prin a scrie poezie“). Tot ce contează e absolutul imposibil al Cărţii despre sinucigaşi, cartea tuturor intenţiilor. Cadrul arid, minimal e mai degrabă psihic decît „real“, iar contururile lumii sînt o fata morgana. Pînă la începutul ultimului capitol nu se întîmplă mare lucru: naratorul, un „om fără însuşiri“, ajunge să muncească la o firmă din Spania, găzduit de un anume Rafael Ayuso Escobar. Motivaţiile gesturilor sale sînt neclare, indeterminate. Omul îşi lasă în ţară consoarta (pe Iris), găseşte întîmplător o sumă mare de bani şi străbate, la bordul maşinii sale cu rulotă, Andalucia, torturat de nesomn, febră şi singurătate. Îi spune unui chelner că e scriitor, iar acesta îi transmite informaţia unui ins care-i lasă la bar „scriitorului“ două volume ale propriului fiu (aflăm mai încolo că fiul-poet s-a sinucis…) şi îl duce la o întîlnire organizată de Societatea împotriva Sinuciderii. Exasperat de gestaţia Cărţii, îşi vizitează un prieten poet, emigrant şi muribund, George Dan Parfene (numele îl aminteşte pe cel al colegului de generaţie John Florin Partene), care-i dă sfaturi despre literatură şi sinucidere. După moartea aceastuia, pleacă în Portugalia, iar Iris – chemată la timp – vine alături de el... Cam asta-i tot.

 

Dar nu „drumul“ contează, ci „oglinda“ plimbată de-a lungul lui. Mintea naratorului trăieşte într-un păienjeniş de corespondenţe şi de coincidenţe suprarealiste legate de obsesii cultural-suicidare. Fiecărui gest banal, fiecărei biete amintiri despre Iris sau despre altceva îi corespund cinci, zece, cincisprezece analogii şi conexiuni culturale (autori „dispăruţi“, cărţi, filme). Invocate la tot pasul, numele scriitorilor care s-au sinucis capătă un sound incantatoriu, ca-n reveriile din Craii…; plăpînda coloană vertebrală a naraţiunii nu poate duce însă povara referinţelor livreşti. Povestea naratorului rătăcitor prin Spania rămîne vag schiţată, un pretext firav din care se ramifică, la tot pasul, meditaţii despre scrisul care distruge şi poveşti ale artiştilor sinucigaşi, unele, abia enunţate, altele, mai detaliate; cele mai expresive aparţin celor mai bizari: iranianul Sadegh Hedayat, afin al lui Pessoa, şi argentinianul Horacio Queiroga, autor al unui volum intitulat, fără virgulă, Cuentos de amor de locura y de muerte (să se fi inspirat de aici Geo Bogza în Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte?) şi al cărui decalog pentru „perfectul povestitor“ e reprodus pe cîteva pagini. Mormîntul lui Hedayat de la Paris „e o piramidă neagră, cu o bufniţă încrustată; noaptea, zeci de pisici se adună să urle la bufniţă. Sadegh Hedayat iubea pisicile“.

 

Naraţiunea avansează discontinuu, ruptă în notaţii cvasidiaristice sau în secvenţe ceva mai lungi, unele, de o poezie necalofilă. Are dreptate Mircea Cărtărescu atunci cînd spune că „Prin transparenţa acestui geam simplu se zăresc peisaje psihice stranii, în care visceralul expresionist şi graţia suprarealistă coexistă“. Volumul reţine atenţia exclusiv prin gîndirea poetică şi prin precizia sobră, tăioasă a notaţiei. Trecerea de la virtualitate la act nu se produce, bibliografia covîrşeşte biografia, cadrul e abia enunţat, personajele doar schiţate, iar story-ul se evaporă precum un pîrîiaş în deşert. Povestea îşi intră în drepturi abia în ultimul capitol, mai dinamic şi mai dens decît toate celelalte la un loc. Abia acum „diformul, grotescul, straniul“ ies din condiţia de monolog exanguu: naratorul şi Iris asistă „ca două umbre într-o casă de vis“ la drama solitară a Mariei del Sol, sora lui Rafael, părăsită de un soţ miliardar, mai vîrstnic cu 20 de ani; neconsolată, aceasta creşte, ca pe nişte copilaşi în pătuţuri, 14 cîini cu porecle de scriitori, care mor pe rînd, penibil, într-o sarabandă nebunească şi după îngrijiri inutile. Sînt cele mai reliefate pagini, dar ele nu salvează cartea: cînd crezi c-a început, s-a şi terminat... Discuţiile despre literatură şi sinucidere dintre narator şi Maria del Sol (care nu dă mulţi bani pe el) au un final eficient: rămasă doar cu şapte căţei, femeia îşi pune în practică planul suicidar promis, vindecîndu-l de obsesie pe scriitorul-aspirant care, din fericire, nu poate decît să vorbească despre sinucidere.

 

Oricum, pentru ca subiectul să decoleze literar, era nevoie de la început de suportul unui story închegat. Plin de bune intenţii, Marin Mălaicu-Hondrari ştie unde vrea să ajungă, ştie şi cum trebuie scris, dar... Uneori, sublimul alunecă spre înduioşător: „Ei bine, părea că lupul-scriitor din mine începuse să pună stăpînire pe haită. Începuse să comunice prin urlete decise cu lupul Kleist, cu lupul Canetti, cu lupul Keats, cu lupul Ursachi“. Pînă la urmă, ceea ce e valabil pentru In girum imus nocte et consumimur igni, cartea unui tînăr poet sinucigaş, e valabil şi pentru cartea lui Mălaicu-Hondrari: „Cînd a fost vorba despre scris, toţi acei pe care îi iubise şi-i înşirase cu devotament pe pereţii casei lui nu l-au mai putut ajuta. Ei scriseseră, ei aveau o operă, ei terminaseră de scris, eu nu. Şi ca el eram eu. Sufocat, zdrobit, anihilat de iubirea-mi pentru cărţile şi viaţa lor, pentru că sinuciderea aparţine vieţii, nu?“. Scris de un autor cultivat şi profund, neîndoielnic un poet adevărat, microromanul de faţă este o carte despre ratare şi o carte ratată, o carte despre virtualitate şi o virtualitate ea însăşi.