În esenţă, Patapievici spune că „aşa cum nu face judecăţi asupra formulelor estetice propuse de artişti, ICR nu face judecăţi morale asupra ideologiei ori convingerilor lor“. Patapievici mai precizează că „în România nu există un cadru legal în virtutea căruia cetăţenii români care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică“. Prin urmare, chiar dacă, să presupunem, Horia-Roman Patapievici ar fi dorit să oprească participarea celor doi (Sorin Antohi a fost invitat de partea germană), n-ar fi avut metoda legală prin care să facă acest lucru. Ar fi fost şi un abuz să nu dai dreptul foştilor turnători să nu-şi mai publice cărţile, să nu mai conferenţieze, să nu mai răspundă unor invitaţii la colocvii ştiinţifice; lustraţia, peste tot în fostele ţări comuniste, se referă la evoluţia politică a persoanelor. În Polonia, spre exemplu, foştilor securişti li se interzice să aibă funcţii de conducere într-o instituţie de stat, polonezii nu pot fi reprezentaţi pe plan extern de un corp diplomatic compus din foşti securişti. Dar, tot în Polonia, lustraţia nu se aplică celor din mediul academic – un rector poate să-şi păstreze funcţia chiar dacă a fost informator sau colaborator –, din lumea artistică sau din biserică.
Într-un fel, ar trebui analizat şi contextul internaţional. Se ştie foarte bine că Germania a făcut eforturi exemplare (cu rezultate remarcabile) de cunoaştere a trecutului comunist şi de identificare a colaboratorilor. Germania este mult în faţa României în această privinţă, unde rana e purulentă. E posibil ca spaţiul german să nu fie cutremurat de dezvăluirile Hertei Müller şi ale lui Richard Wagner; cu toate acestea, chestiunea nu e tratată cu indiferenţă (scrisoarea deschisă a Hertei Müller a fost destul de mediatizată în presa germană). În schimb, în spaţiul românesc, prin situaţia creată la ICR Berlin, s-a turnat sare pe o rană deschisă. Oricît de acoperit legal ar fi Horia-Roman Patapievici, poate ar fi trebuit să aibă mai multă prudenţă atunci cînd a avizat participarea celor doi la Berlin. Chiar dacă poate fi interpretată şi ca o gafă politico-diplomatică, mai degrabă putem vorbi de o anume inadecvare faţă de aşteptările publicului românesc – ce mai rămîne din procesul comunismului? –, o nepotrivire între ce predică Horia-Roman Patapievici în discursul anticomunist şi cum se comportă cînd e pus să aplice propriile principii. Sigur, îţi trebuie şi curaj, şi atitudine, să spui: „deocamdată, cei doi nu merg la Berlin!“. Am întrebat un director de institut cultural din Bucureşti dacă dumnealui ar fi avizat participarea a doi foşti turnători din ţara sa la o conferinţă organizată în România, iar răspunsul lui a fost tranşant: Nu! (asta ca să nu rănească sensibilităţile publicului românesc şi să nu pară o ofensă adresată românilor). Dar, poate că Patapievici ne arată cum funcţionează normalitatea şi nu ne dăm noi seama!?

