OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filozofia lui Sartre pare sa fi fost iremediabil compromisa de incapatinarea cu care acesta a aparat interesele ideologice ale Uniunii Sovietice in perioada „razboiului rece“. Dar a lasa neexplorata si neinteleasa pina la capat opera unui ginditor care a marcat secolul al XX-lea probabil in aceeasi masura in care s-a lasat marcat de acesta ar fi dovada unei superficialitati de care timpul nostru se face vinovat in atitea alte situatii si, in mod ironic, ar insemna sa recunoastem ca Sartre avea totusi dreptate.

Ce ne mai poate spune Sartre astazi, cind retorica revolutiei stirneste cel mult zimbete condescendente, cind omenirea pare sa fi trecut din epoca guvernarii politice si a luptei ideologice in aceea a unei puteri politice dispersate in corpul social, a co- si auto-regularilor de multiple feluri? Umanismul lui Sartre a fost condamnat de Heidegger in numele intiietatii fiintei in raport cu omul, existentialismul face parte dintr-o recuzita teoretica atit de depasita incit numai istoricii isi mai aduc aminte de el, iar „ratiunea dialectica“ a fost pur si simplu maturata de pe scena istoriei de valul de la 1989. A mai ramas fenomenologia, al carei promotor in Franta a fost alaturi de Lévinas, si in al carei limbaj s-a exprimat filozofic, care mai poate sa ne furnizeze mijloacele de a intelege resorturile intime ale unei gindiri prinsa in virtejul unei istorii care pare atit de indepartata.

- Sartre, ginditor al exterioritatii
Sartre a dezvoltat, incepind cu La Transcendance de l’Ego (Transcendenta eului, 1936), o gindire a exterioritatii. „Am vrea sa aratam ca Ego-ul nu este nici in mod formal, nici in mod material in constiinta: el este exterior, in lume; este o fiinta a lumii, precum Ego-ul celuilat“1, a scris el in primele rinduri ale studiului sau. Care este sensul acestei de-subiectivizari a subiectului? Care este sensul exterioritatii in contextul „destituirii“ subiectului? Care este sensul transcenderii insesi? Este aceasta gindire a exterioritatii necesara sau suficienta pentru a-l intilni pe celalalt cu adevarat, pentru a intemeia o morala? Si ce inseamna separarea intr-o maniera atit de abrupta a constiintei transcendentale de ego-ul transcendental? Incercind un raspuns – inevitabil partial – , vom apara ideea conform careia teza sartriana a transcendentei ego-ului reprezinta, pe de o parte, o tematizare a unei modalitati privilegiate de raportare la sinea individului si, pe de alta parte, o tematizare a raportului individului cu normativitatea transcendenta.

Altfel spus, problema pe care textele lui Sartre o ridica – iar noi ne vom referi cu deosebire la cele „fenomenologice“ ale anilor ’30 – este aceea a raportului cu sine ca raport normativ transcendent sau extrinsec. Chiar daca vorbeste de transcendenta, de exterioritate, aceasta este una definita in raport cu individul si care il defineste pe individ, una care ii motiveaza actiunea.
In istoria fenomenologiei, Jean-Paul Sartre se inscrie pe calea deschisa de Scheler si Heidegger, de Ingarden si Lévinas, a unei fenomenologii „orientate obiectiv“, pentru a relua o expresie a lui Husserl. Deja, in perioada Krisis-ului, adica in anii ’30, Husserl facea manifesta tendinta de a intari deopotriva idealismul constiintei constituante si realismul lumii vietii. Or, ontologia sa fenomenologica isi propune sa prinda in concept chiar aceasta tensiune, impinsa in textele sale pina la intenabil.

Pentru a o intelege, trebuie sa ne referim la ceea ce Sartre numea „situatii“ si sa aruncam o privire asupra literaturii pe care a scris-o. „Situatie“ era cuvintul-cheie al gindirii filozofice a epocii, iar Sartre a dovedit mult talent in a-i gasi ilustrari, in a pune in scena situatii-limita. Fenomenologia lui se defineste ca o fenomenologie a situatiei, impartind aici teritoriul cu Heidegger si Schutz, iar literatura lui – dupa propria-i marturisire – o literatura a situatiilor extreme. De ce? Fiindca, dupa cum tot Sartre o spune in textul sau filozofic fundamental – Fiinta si neantul, situatie si motivatie sint totuna. Dar, oricit ar parea de fara iesire o situatie, exista intotdeauna un mijloc de a iesi, chiar daca acesta este sinuciderea. Trebuie sa asumam situatia, sa luam deciziile pe care trebuie sa le luam si care prin aceasta devin cu adevarat ale noastre. Ba am putea spune ca ele sint ale noastre cu cit sint mai disperate, caci actiunea morala incepe pentru Sartre acolo unde sfirseste speranta. El pune in miscare un dispozitiv teoretic care face ca subiectul sa fie destituit din pozitia lui centrala, de legislator de sine.

De aceea, in literatura „caracterele“ dispar, iar „eroii“ nu sint altceva decit libertati prinse in capcana. Situatiile, La Sartre, sint capcane de soareci, sint, ca in povestirea intitulata chiar asa – Zidul, ziduri in fata carora stau plutoane de executie pentru cei care gindesc altfel. Daca nu exista o iesire, ea trebuie inventata. Iar fiecare dintre noi, inventind propria sa iesire, se inventeaza pe le insusi. Lumea cu toate ororile ei, disperarea si neputinta nu par a fi astfel decit scena unui piese de teatru, la finalul careia sinele capata „realitate“, chiar daca in realitate el se transforma intr-un corp inert. In asemena situatii transpare necesitatea sinelui de a exista altundeva, in afara, ceea ce il face sa existe ca un in sine, ca o realitate care se confrunta cu alte realitati. De aceea, sensul situatiei este deopotriva acela al unei deschideri spre alte optiuni posibile, care ma definesc pornind de la asumarile mele in ce priveste transcenderea realului.

- Sartre intre Kant si Husserl
Pentru ginditorii din generatia lui Sartre nu mai era vorba de a cauta un fundament metafizic al conditiei omului. Experienta, careia ei incearca sa-i discearna sensul, este orice in afara unui bloc coerent si spiritualizat de gindire, afectivitate si actiune. Odata ce jurisdictia ratiunii se estompeaza, termeni precum finitudine, contingenta, decadere aduc in prim-plan si alimenteaza o vointa de a gindi omul prin el insusi. Viziunea lui Kant, referitoare la un ego formal si legislator, este in mod formal respinsa de Sartre ca fiind, inainte de toate, irelevanta in raport cu experienta omului in lume pe care incearca el sa o descrie: „Kant nu se preocupa niciodata de modul in care se constituie in fapt (de facto) constiinta empirica, el nu a dedus-o deloc in maniera unui proces neo-platonician, a unei constiinte superioare, a unei hiper-constiinte constituante“2. El nu a dedus-o, putem sa adaugam, caci ea nu e deductibila.

Despre ce tip de experienta vorbeste asadar Sartre, daca nu e aceea a filozofiei moderne europene, o experienta care se lasa subsumata unui principiu teoretic care o justifica de drept (de jure)? Cel mai straniu poate parea faptul ca ceea ce conteaza pentru Sartre este sa „realizeze Eul transcendental pentru a-l face insotitorul inseparabil al fiecareia din constiintele noastre“3, spune el, ceea ce pentru Kant nu era decit o chestiune de principiu, o simpla chestiune de posibilitate. Trebuie, asadar, „sa ne plasam la un punct de vedere radical diferit de cel al lui Kant“, adica non-subiectivist. Astfel, el intilneste in drumul sau4 fenomenologia lui Husserl, unde procedeul esential este intuitia „care ne pune in prezenta lucrului“5, adica a unui obiect transcendent constiintelor care il patrund si care-si gasesc unitatea in el6. Constiinta transcendentala nu e un ansamblu de conditii logice, nu e o ipostaza a dreptului, un inconstient oscilind intre real si ideal, ci o constiinta reala accesibila fiecaruia din noi, „un fapt absolut“7.

- Eul intre libertate si transcendenta
Intr-o convorbire publicata in revista L’Arc, Sartre ne furnizeaza un indiciu pretios pentru interpretarea lucrarii lui despre „transcendenta Ego-ului“. Problema nu era de a sti daca subiectul e „decentrat“ sau nu, spune el, referindu-se la Foucault. Intr-un sens, el e intotdeauna decentrat, iar daca persistam in a numi subiectul ca fiind un Eu substantial sau o categorie centrala, intotdeauna mai mult sau mai putin data, plecind de la care are loc dezvoltarea reflectiei, atunci subiectul este mort de mult. Intr-un sens, da, subiectul era de mult timp decentrat si mort. Dar in celalalt sens? Ceea ce Sartre vrea sa sublinieze in final este chiar acest al doilea sens, al unei recentrari paradoxale a unui subiect in jurul unui centru exterior lui.
Intre aceste doua extreme se zbate Sartre: fondarea in mod filozofic a unei morale si a unei politici absolut pozitive si recunoasterea unei spontaneitati „monstruoase“ a eului. Prin aceasta, Sartre nu e doar omul care a indeplinit sarcina de a gindi secolul al XX-lea, cum credea Foucault; el e omul care a intrupat sfisierea sa fundamentala: tot atita libertate cita transcendenta.

Daca il interpretam pe Sartre in cheie ideologica, el nu este decit un fals profet, un filozof neputincios in fata realitatii. Dar Sartre nu avea o filozofie a realitatii ca realitate naturala, care sa il indreptateasca sa faca previziuni. El nu avea certitudini bazate pe un rationament de tip naturalist, nu stia viitorul; el stia prezentul, stia ca o decizie individuala trebuie asumata, iar acest lucru e cu atit mai clar cu cit ea este impotriva cursului realitatii. Este, poate, invatatura cea mai importanta si mai dureroasa pe care secolul XX ne-o transmite: decizia individului nu poate fi „stearsa“, chiar daca fragilul lui corp poate fi anihilat. De aceea, secolul al XXI-lea pare ca il confirma pe Sartre negindu-l intru totul.

––––––––––––––
1. Jean-Paul Sartre, La Transcendance de l’Ego, Vrin, Paris, 1966, p. 13.
2. Op. cit., p. 15.
3. Op. cit., p. 15.
4. Op. cit., p. 15.
5. Op. cit., p. 17. A se nota ca el intilneste aici interpretarea heideggeriana a intuitiei categoriale a lui Husserl.
6. Op. cit. , p. 22.
7. Op. cit., p. 18.

Despre transcendenta constiintei
Atita vreme cit Eu va ramine o structura a constiintei absolute, ii vom putea reprosa fenomenologiei faptul ca este o „doctrina-refugiu“. Ni se pare ca acest repros dispare daca facem din Eu un existant riguros contemporan al lumii, cu o existenta ale carei caracteristici esentiale sint aceleasi cu cele ale lumii. Ajunge ca Eu sa fie contemporan cu Lumea pentru ca dualitatea subiect-obiect s…t sa dispara definitiv dintre preocuparile filozofice. Lumea nu a creat Eu-l, Eu-l nu a creat Lumea, acestea sint doua obiecte pentru constiinta absoluta, impersonala, si numai prin intermediul ei sint ele legate unul de altul. Cind aceasta constiinta absoluta este purificata de Eu nu mai are nimic dintr-un subiect si nici nu mai este o colectie de reprezentari: este pur si simplu o conditie primara si o sursa absoluta de existenta.
J.-P. Sartre, Transcendenta eului