Primele luni ale anului 2005, acela al centenarului nasterii lui Jean-Paul Sartre, ne-au dat ocazia sa observam un fenomen care, de la moartea scriitorului, in 1980, a devenit mai mult decit evident: strania discrepanta dintre felul in care Sartre e primit in Franta si in lume; anatemizat la noi, referinta obligatorie in restul lumii. in vreme ce, din luna ianuarie, presa franceza facea sa cinte (cu rare exceptii) acelasi disc uzat, aceleasi clisee („meciul Aron-Sartre“, „erorile politice“), stigmatizindu-l pe un Sartre maestru rau, ginditor demodat sau chiar impostor, omagiile venite din tari atit de diferite ca Portugalia, Italia, Germania, Marea Britanie, Belgia, Spania, Serbia-Muntenegru, Polonia, Tunisia, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Columbia, Venezuela, Japonia, Antilele, China sau Elvetia cadeau de acord macar intr-o privinta: mesajul lui Sartre ramine mereu pentru autorii lor o cheie de referinta pentru descifrarea epocii, iar opera sa, astazi, suscita acelasi interes printre studenti.
Care sint elementele traiectoriei sartriene pe care acesti intelectuali straini le repereaza si pe care francezii par sa le ignore? In primul rind, faptul ca Sartre, mostenitor al burgheziei, simte, inca din 1925, in cursul anilor petrecuti la Ecole Normale Supérieure, limitele traditiei universitare franceze. Opiniile lui se intilneau astfel cu cele ale prietenului sau Paul Nizan (care va scrie Ciinii de paza**) si pe acelea ale lui Claude Lévi-Strauss, care-si exprima „deceptia rapida“ in fata unui invatamint filozofic ce-ti „vestejea spiritul“. […]
Daca, astazi, tara lui Voltaire, a lui Diderot, a lui Montesquieu, a lui Hugo si a lui Zola este incapabila sa masoare aportul lui Sartre, din cele doua Americi ne parvin, in mod paradoxal, ecourile unor filozofi care, asemenea lui Cornel West din Statele Unite si lui Antanas Mockus din Columbia, se refera in mod cotidian la Sartre ca la o busola etica ce prevazuse inaintea celorlalti lumea pluriculturala si postcoloniala in care traim astazi. Nu Sartre este cel care descrisese cultura ca pe „un schimb neincetat care face ca natiunile sa redescopere la alte natiuni ceea ce au inventat si apoi respins“?
––––––––––––
* Fragment din articolul aparut in 26 iunie 2005 in Le Monde. Annie Cohen-Solal este profesor de studii americane la Universitatea din Caen si profesor asociat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Este autoarea biografiei Sartre, Gallimard, 1985.
** Eseu publicat in 1932. 2005 este de asemenea anul centenarului nasterii scriitorului Paul Nizan (n.t.)
Despre fiinta-in-situatie
1 octombrie 1939. Constat ca am considerat intotdeauna moralitatea ca pe o fiinta (être) si nu ca pe o activitate (faire). Stoicism si autenticitate. Stoicism pentru ca trebuie sa rezisti, sa suporti situatia (dar e vorba tot despre un refuz, despre o abtinere), autenticitate, pentru ca trebuie sa fii intru totul actual si astfel sa intelegi situatia si sa te intelegi pe tine insuti in situatie, aceasta intelegere nefiind de altfel decit un mod – el insusi cit se poate de autentic – de a fi in situatie.
J.-P. Sartre, Carnete
La capatul Fiintei si Neantului, Sartre a conferit rusinii un statut comparabil celui pe care angoasa l-a putut avea la Heidegger. Criticind caracterul vag al problemei alegerii in situatie la filozoful german, ceea ce conta pentru Sartre, incepind chiar cu Fiinta si Neantul, era sa manifeste faptul ca o gindire a alteritatii putea sa devina o obiectivare a fiintei in lume si ca aceasta gindire comporta propriile indicatii pentru formularea fundamentului reflectiei istorice.
Gérard Wormser, Sartre, de la mit la istorie
Gérard Wormser este autorul monografiei Sartre, Armand Collin, 1999, a carei traducere in limba romana va aparea in curind. Este directorul retelei Sens public si al unei reviste electronice, www. sens-public.org.
Despre existenta ca inventie
In acest sens, orice om este un proiect: creator pentru ca inventeaza ceea ce este deja pornind de la ceea ce nu este inca.
J.-P. Sartre, Ce e un intelectual ?

