OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel Onfray
Pantecele filozofilor. Critica ratiunii dietetice
Editura Nemira, Colectia „Totem“, 2000, 149 p., f.p.


In 1987, la virsta de 28 de ani, Michel Onfray face un infarct, dupa o masa cu miel, preparat cu ciuperci si telina. O dieteticiana anorexica incearca sa-l converteasca in spital la o alimentatie usoara, eventual chiar vegetariana; filozoful in statu nascendi declara atunci ca prefera sa moara mincind unt decit sa-si prelungeasca viata cu margarina; dieteticiana ii replica, pretinzind ca untul si margarina sint acelasi lucru; prinzind-o pe picior gresit in logica, pacientul observa ca, in acest caz, n-are nici un motiv sa nu prefere untul...

De aici pornind, precum si de la un gind al lui Nietzsche despre importanta si chiar filozofia nutritiei, Michel Onfray va scrie doua carti: o „critica a ratiunii dietetice“ si o „filozofie a gustului“, respectiv Pintecele filozofilor (1989) si Ratiunea gurmanda (1995), cu subtitlurile de mai sus.
Cea dintii, tradusa de Lidia Simion (si din al carei capitol dedicat lui Jean-Paul Sartre reproducem mai jos citeva fragmente, spre a celebra in felul nostru reconsiderarea sa in patria-i de origine) convoaca la un „banchet al omnivorilor“ sapte filozofi (Diogene, Rousseau, Kant, Fourier, Nietzsche, Marinetti si Sartre) si le examineaza obiceiurile culinare in relatie cu doctrinele lor – care nu mai sint atit de apetisante dupa o astfel de lectura...
Cu Ratiunea gurmanda (de proxima aparitie la Editura Nemira, in traducerea Claudiei Dumitriu si a Lidiei Simion), proiectul filozofului se precizeaza: el se indreapta, descriindu-ne schimbarile de paradigme dinainte de Revolutia franceza si pina astazi prin modificarile din arta bucatariei, catre un hedonism generalizat si o atentie tot mai sustinuta acordata corpului, care ne este „singura cale de acces la cunoastere“.
Dan Petrescu

[...]
Lui Sartre nu-i placeau crustaceele, iar ele i-au raspuns cu aceeasi moneda: in La Cérémonie des adieux, Simone de Beauvoir discuta cu filozoful despre preferintele si repulsiile lui in materie de hrana. Intrebat ce anume ii repugna in mod deosebit, Sartre raspunde: „Crustaceele, stridiile, toate speciile de scoici.“
[...]
Sartre va pune foarte curind bazele a ceea ce am putea numi metafizica gaurii: in Les Carnets de la drôle de guerre, el se delimiteaza oarecum de teoriile freudiene care asociaza gaura cu fecalitatea, cu crapatura si satisfactia. Exprimat prozaic, el face din gaura golul prin excelenta care se vrea umplut. Diserteaza apoi sirguincios pentru a arata cum „cultul gaurii preceda cultul anusului“, dupa care se joaca in voie, daca se poate spune astfel, cu aceasta gaura care-l preocupa de-a lungul citorva pagini. In decembrie 1939, metafizica „gaurilor-pentru-om“ evita problema hranei, desi expunerile din L’Être et le Néant n-o ignorau.

In lucrarea cea mai reprezentativa a lui Sartre, alimentatia isi face aparitia sub forma unei analize fenomenologice intocmite dupa toate regulile: „Tendinta de a umple s…t este, desigur, una dintre cele mai importante din ansamblul celor ce servesc drept temelie actului de a minca; hrana este «chitul» care va obtura gaura; a minca inseamna, printre altele, a (se) astupa“. In jargon filozofic, traducerea este urmatoarea: „A astupa gaura insemna, la origini, a-mi sacrifica trupul pentru ca plenitudinea de a fi sa existe, adica a suporta suferinta generata de Pentru-Sine spre a modela, perfecta si salva totalitatea In-Sinelui“. A astupa gaurile inseamna a minca, dar inseamna si a copula, iar daca Sartre nu ezita sa vorbeasca despre „obscenitatea sexului feminin“, el nu spune nimic definitiv despre gura care maninca, deosebeste savorile, asociaza parfumurile, decanteaza substantele – analizind in schimb sexul care aspira, inghite, absoarbe si stringe. Inrudirea celor doua orificii este subliniata astfel: „Neindoielnic, sexul este gura, o gura vorace care inghite penisul“. Termenii propozitiei se pot oare inversa fara probleme, spre a vedea in orice gura un sex – daca nazbitiile sintaxei autorizeaza o asemenea formulare? Asa se pare.

Pornind de la cele relatate de Simone de Beauvoir despre Sartre, putem inainta cu voiosie pe calea intelegerii dieteticii sartriene. O data cu echivalenta intre lucrurile legate de sex si cele ale gurii, se poate intelege ecoul continut in fraza tovarasei lui de viata, care precizeaza: „Pe Sartre nu-l interesa in mod deosebit actul sexual propriu-zis“. In La force de l’age, ea scrie: „Ii reprosam lui Sartre ca isi considera trupul un fascicul de muschi striati si ca si l-a amputat de sistemul nervos simpatic“.

Modul in care Sartre isi folosea trupul tradeaza fara echivoc dispretul de sine al filozofului si refuzul de a da curs ispitei simturilor. Filozoful se inscrie – am putea spune in pofida trupului sau – in traditia platoniciana a suprematiei Ideilor, a valorilor spirituale si a dezgustului pentru trup, asimilat unui mormint, unei cutii malefice continind principiul de perfectiune. Intelectual lunatic, filozoful existentialist evolueaza intr-o desavirsita lipsa de igiena. Nimic nu este mai incarcat de semnificatii ca aceasta abandonare de sine, in voia aleatoriului materiei corupte. Anecdotele pe seama murdariei lui Sartre vorbesc despre capacitatea lui de a uita carnea, de a o dispretui si cantona in registrul inutilului. In Germania, jegul si putoarea se instalasera la el atit de temeinic incit biografa sa a putut scrie despre „camera-i pestilentiala“ si despre saptaminile petrecute „fara sa se spele, cind i-ar fi fost de-ajuns sa treaca strada si sa plateasca o suma derizorie pentru a dispune ad libitum de o baie intr-un stabiliment termal“. Era poreclit pe atunci „omul cu manusi negre“, datorita „extremitatilor sale cuprinse de jeg pina la coate“.
Necesitatile trupesti i-au inspirat intotdeauna dezgust si dispret. Beauvoir marturiseste ca, atit timp cit a fost sanatos, se usura cu discretie. Dupa aceea insa, cind progresele lichefierii ginditorului devenisera evidente, cazu prada unui fatalism care o uimea. Cind se scapa pe fotolii si canapele, nu dadea nici un semn de pudoare, ci mai degraba de resemnare.
[...]
Dispretul de sine, folosirea de sine ca de un lucru iau la Sartre dubla infatisare a alcoolului si a tutunului – variatiuni pe aceeasi tema a ororii de sine. Annie Cohen-Solal face bilantul unei zile de absorbtie sartriana: „Doua pachete de tigari – Boyard, in foita de porumb – si numeroase pipe umplute cu tutun negru; peste un litru de alcool – vin, bere, spirtoase, whisky etc.; doua sute miligrame de amfetamine; cincisprezece grame de aspirina; mai multe barbiturice, fara a mai socoti cafelele si ceaiurile, plus grasimile din alimentatia cotidiana“. Dupa L’Être et le Néant, acesta este pretul cu care va fi scris Critique de la raison dialectique. Uneori se adauga mai mult de un tub de Corydrane (un anabolizant) pe zi...

Nu exista indoieli in legatura cu alcoolismul lui Sartre. Betiile lui puncteaza Memoriile Simonei de Beauvoir. Cea mai celebra este betia moscovita. S-a ales atunci cu zece zile de spitalizare, in primavara anului 1954. Biografii binevoitori incrimineaza insistenta gazdelor sovietice... Cind, dupa o consultatie medicala, a realizat ca va trebui sa termine cu alcoolul, a spus: „Imi iau ramas bun de la saizeci de ani din viata mea“.
Intre doua tuburi de Corydrane, Sartre a analizat alcoolismul sub aspect fenomenologic. El scria: „Sa te imbeti de unul singur sau sa conduci popoare este acelasi lucru. Daca una din cele doua activitati prevaleaza, aceasta nu se intimpla din cauza scopului ei real, ci a gradului de constiinta pe care il are despre scopul ei ideal si, in acest caz, chietismul betivului solitar va prevala asupra agitatiei zadarnice a conducatorului de popoare“. Sa fi fost el tentat sa demonstreze acest lucru? Nu e mai putin adevarat ca in 1973 – anul in care i s-a cerut sa termine cu alcoolul – incredinta unui jurnalist de la Actuel intregul sau program politic, care poate fi exprimat in citeva cuvinte: teroare, ilegalitate si violenta armata. „Un regim revolutionar – spune el – trebuie sa se debaraseze de un anumit numar de indivizi care il ameninta, si nu vad aici alte mijloace decit moartea. Dintr-o inchisoare se mai poate iesi. Probabil, revolutionarii de la 1973 nu au ucis indeajuns“. Despre pericolul mai mic al etilismului...
Consultul medical din 1973 a scos la iveala si o anoxie, o asfixie a creierului. Starea arterelor si a arteriolelor sale era lamentabila. Un rol insemnat il avea alcoolul, ca si tutunul, de altfel.
[...]
In panoplia dulcei lui mutilari de sine lui Sartre nu-i ajungeau excitantele, alcoolul si tutunul. Pentru a exprima lipsa de interes a lui Sartre fata de propriul sau trup, experienta mescalinei nu este lipsita de interes. Motivatia avansata de Sartre este de natura filozofica: vroia sa masoare pe el insusi efectele produse de halucinogene asupra formarii imaginilor la un individ. Adresa o cerere doctorului Lagache de la spitalul Sainte-Anne. I se facu o injectie, sub control medical, astfel dozata incit efectele sa dureze intre patru si douasprezece ore. Sartre explica in L’Imaginaire efectele acestei experiente. Beauvoir descrie halucinatiile asa cum i-au fost relatate de Sartre: „In jurul lui colcaiau crabi, caracatite si figuri care se strimbau“. Revansa a crustaceelor: Sartre se crede urmarit de languste. Cind Beauvoir isi exprima, la telefon, ingrijorarea in legatura cu experienta, Sartre ii raspunde cu glas confuz ca apelul ei „il smulgea dintr-o lupta impotriva caracatitelor, din care, cu siguranta, nu ar fi iesit invingator“. Triumful mareei... Mai tirziu, pe strada, desi mescalina nu are efecte retard, Sartre „fu realmente convins ca o langusta topaia in urma lui“. Beauvoir crede ca nu poate fi vorba de remanente de la halucinogen si ca filozoful suferea de tulburari de comportament fara legatura cu experienta de la spitalul Sainte-Anne. In La Nausée, Sartre isi va aminti de bestiar – cu o puternica incarcatura simbolica pentru el – atunci cind va face din Roquentin un obisnuit al acestui univers acvatic compus, pentru unii, din animale „ale caror corpuri constau dintr-o felie de piine prajita cum se pune sub porumbelul fript; ele se deplasau intr-o parte pe picioare de crab“.
[...]
Spre sfirsitul vietii, Sartre abandonase ritualul alimentar care il conducea la prinz spre La Coupole, iar seara, impreuna cu Beauvoir, indiferent unde. Marturisea ca pentru cina ii ajungea „o felie de pate sau orice altceva“. O data cu accentuarea orbirii, cu insensibilitatea buzelor, cu lipsa dintilor la care se adauga si senilitatea, Sartre sfirsi prin a-si minji fata la toate mesele cu sosuri si mincaruri, refuzind cu vehementa orice ajutor. Masa sartriana tip era grea, „bogata in mezeluri, varza calita, prajituri cu ciocolata, totul stropit cu un litru de vin“. Nucile si migdalele ii iritau limba si spunea ca ii place ananasul – un fruct, totusi – pentru ca semana cu ceva copt.
[...]
Sartre a spus multe cu Les Mots. Printre altele, el a marturisit ca primul sau mod de a fi in lume a fost uritenia, ca a constientizat-o odata dupa ce a iesit de la frizer. Copilul s-a perceput mai intii in privirile celorlalti sub trasaturile unui batracian, complexat din cauza staturii sale – era scund –, a aspectului saracacios si bolnavicios, „o sfrijitura la care nu se uita nimeni“. Respins de grupurile si de jocurile celorlalti, suferea din cauza excluderii. Restul se subintelege... Nu s-ar putea vedea aici limburile unui proiect originar capabil sa fundamenteze orice biografie si, in consecinta, postulatul pe baza caruia s-a construit intreaga sa viata? Reluind pe cont propriu excluderea ce i se dadea de inteles, Sartre se facu crab. In loc de concluzie la viata sa, am putea cita urmatoarele: „Deodata, mi-am pierdut infatisarea de om si atunci ei au vazut un crab care evada din aceasta sala atit de umana mergind de-a-ndaratelea. Acum intrusul demascat a fugit: sedinta continua“. Sartre urmarit de o langusta este omul care merge prins din urma de propria-i imagine, de umbra lui – nimeni nu scapa nepedepsit daca dispretuieste crustaceele: feriti-va de omul care nu respecta homarul.