OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Le Nouvel Observateur din 3-9 martie 2005 contine un consistent dosar Sartre, cu ocazia centenarului nasterii filozofului care a marcat puternic a doua jumatate a secolului al XX-lea. Prilej de a ne intreba ce ramine din opera scriitorului-filozof, la 25 de ani de la disparitia sa si, mai ales, la trecerea in noul secol.

Pentru ca s-a spus deja ca, la scurta vreme dupa moartea lui Sartre, ecourile fulminante ale activitatii lui publice, dar si ale cartilor sale masive au inceput sa se stinga. Mai este actual Sartre? Si cum il putem judeca astazi, dupa caderea subita a regimurilor comuniste, pe cel care afirma ca „marxismul este orizontul de nedepasit al timpului nostru“? Raspunsul este mai degraba negativ, desi, in mod paradoxal, anul acesta Biblioteca Nationala a Frantei prezinta, cu ocazia centenarului, cea mai mare expozitie consacrata vreodata autorului: vrafuri de manuscrise, carnete de note, scrisori, articole, prefete torentiale sint expuse publicului incepind din 9 martie, vreme de sase luni. In plus, anul 2005 inregistreaza o explozie de aparitii editoriale dedicate lui Sartre. In acest context, dosarul din Le Nouvel Observateur realizeaza o „revizitare“ critica a scriitorului, privit sub toate fatetele lui, filozoful, romancierul, dramaturgul si, in ansamblu, intelectualul militant. Aude Lancelin deschide dosarul cu un articol intransigent, care da numele grupajului, Faut-il brûler Sartre? (Trebuie sa-l ardem pe Sartre?).

Intr-o nota din 1955 sau 1957, pe cind „istoria metamorfozei filozofului din Fiinta si Neantul in secretar al stingii pasionale abia incepea“, Sartre remarca „uritenia vocabularului de stinga (la laideur du vocabulaire de gauche)“. O dubla atitudine care face ca Sartre sa adere la Partidul Comunist abia dupa razboi, tocmai cind colegii de generatie, precum Paul Nizan, se indepartau de el. In ciuda a ceea ce s-a spus despre „son suivisme/le suiveur de son temps“ (vocatia de a-si urma epoca si de a-i fi un purtator de cuvint) si despre „momentul Sartre“ de dupa razboi, Aude Lancelin il vede mai degraba ca pe un „meteorit filozofic“, a carui viziune din Fiinta si Neantul nu corespunde in fond lumii noastre (lasind la o parte faptul ca autoarea nu-i concede trecerea de la „incintarea existentialista“ la „greata stalinista“) si care este, ineluctabil, sortit unei „imbatriniri“ accelerate: „Citiva ani inseamna cu siguranta mult prea putin pentru a imbatrini. Prestigiul lui Sartre nu va fi rezistat. Nici aura Frantei, care, nemaistiind spre ce mit fondator sa se intoarca, se hraneste de acum inainte cu propriul declin si comemoreaza, comemoreaza la nesfirsit“.

Mai detasat, Michel Winock raspunde la intrebarea „Unde s-a inselat Sartre?“ in acelasi sens: „Filozoful libertatii a esuat, incercind sa concilieze ireconciliabilul: marxismul si existentialismul, «socialismul» si «libertatea»“. Facind bilantul, Michel Winock gaseste, totusi, o fraza in chip de raspuns pozitiv la intrebarea „Ce ramine in 2005 din intelectualul revolutionar?“: „As spune mai ales o atitudine morala coerenta: refuzul oricarei resemnari in fata injustitiei. Si, de asemenea, oroarea pe care o are in fata comediei umane (onoruri, discursuri, decoratii etc.): refuzul de a primi premiul Nobel in 1964 exprima vointa lui nedezmintita de a fi un «irecuperabil»“. In dosar, mai semneaza articole despre Sartre (in calitate de filozof, intelectual, romancier, respectiv dramaturg) Peter Sloterdijk, Didier Eribon, Fabrice Pliskin si Michel Raskine. (A.D.)