OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriu acest material în calitatea mea de basarabean, moldovean şi român, toate la un loc, simultan şi fără nici o contradicţie între ele. Am 81 de ani, locuiesc la Bucureşti şi sînt cetăţean român.

Relaţia mea, mai bine zis dragostea mea faţă de pămîntul unde m-am născut, de baştina mea, este pentru totdeauna, chiar dacă vicisitudinile războiului m-au făcut să mă refugiez, împreună cu familia, peste Prut. Am urmărit permanent ce se întîmplă pe pămîntul unde am văzut lumina zilei şi am căutat să-mi ajut, cît am putut, prin grai şi faptă, concetăţenii.

În prezent, asistăm la un act samavolnic al unor autorităţi care au domnit opt ani în Republica Moldova şi care au mai comis încă un act antinaţional. Mă refer la hotărîrea de a sista, din acest moment, înscrierile la Liceul Teoretic „Ion Creangă“ din Bălţi, liceul unde am învăţat şi eu, situat în oraşul în care am trăit pînă la refugiul din 1944.

Acest liceu are un trecut remarcabil, fiind una dintre instituţiile de învăţămînt secundar de mare prestigiu din Basarabia. El a fost înfiinţat ca liceu de băieţi în anul 1906, funcţionînd iniţial în limba rusă, iar după Unirea din 1918 a devenit Liceul românesc „Ion Creangă“. Clădirea sa era numai cu parter şi se găsea la intersecţia străzilor de atunci, Ştefan cel Mare şi Ion Creangă. În 1940, sub ocupaţia sovietică, liceul a încetat să mai funcţioneze. În 1941 a început războiul şi clădirea liceului a ars, fiind bombardată de aviaţia germană, care a efectuat atunci raiduri inutile şi inumane, îndreptate asupra zonelor locuite ale oraşului.

După eliberare, liceul şi-a reluat activitatea în clădirea Şcolii Normale. Ulterior, în timpul războiului, în ciuda problemelor economice inerente, administraţia românească a construit o nouă clădire pentru Liceul „Ion Creangă“, realizată la intersecţia străzii principale de atunci, Regele Ferdinand, cu strada Ştefan cel Mare (acum Bulevardul Independenţei şi strada Puşkin).

Am avut prilejul să văd proiectul de atunci al liceului, gîndit într-o frumoasă şi monumentală arhitectură românească. Conform proiectului, pe colţul intersecţiei urma să existe un corp principal mai înalt, adăpostind intrarea în clădire şi avînd două aripi, fiecare în lungul străzilor care formau intersecţia. În prima etapă, s-a executat numai aripa aflată în lungul străzii principale a oraşului, care a fost dată în folosinţă în anul 1943. Aici a funcţionat, pînă în primăvara anului 1944, Liceul „Ion Creangă“, deci numai un an şcolar şi acela, de fapt, incomplet. Am fost atunci elev al liceului, în clasa a cincea.

În 1944, odată cu revenirea sovieticilor, liceul a fost desfiinţat din nou. După revenirea administraţiei sovietice, s-a trecut la crearea unei universităţi în oraş, denumite „Alecu Russo“, cu predare în „limba moldovenească“. S-a apelat în mod firesc la două dintre clădirile şcolare cele mai reprezentative, adică la ultima clădire făcută de români, respectiv fostul Liceu de băieţi „Ion Creangă“, precum şi la fostul Liceu românesc de fete „Domniţa Ileana“, învecinat cu el. În acest cadru, construcţia existentă a Liceului „Ion Creangă“ a fost, după cîţiva ani, extinsă, realizîndu-se suplimentar un corp pe colţ, perpendicular pe primul. Din nefericire, plastica arhitecturală este foarte nereuşită, fiind de o banalitate supărătoare. În locul unei intrări reprezentative din stradă, clădirea extinsă are intrarea în curte, printr-o deschidere meschină, care dă spre o scară pentru care s-a găsit o soluţie foarte stîngace. Faţada este şi ea inexpresivă.

După 1989, în mod firesc, s-a pus problema reînfiinţării Liceului „Ion Creangă“. Dar a apărut o problemă. Factorii locali de decizie au spus că nu se doreşte să fie „ca la români“. Şi atunci au apărut în oraş chiar două licee, avînd ca limbă de predare pe „cea de stat“, dar cu alte denumiri. Ulterior, numărul acestor licee a ajuns chiar la nouă. Totuşi, partizanii reînfiinţării Liceului „Ion Creangă“ au găsit o soluţie pentru renaşterea lui. El a fost reînfiinţat ca Liceu Universitar pentru băieţi şi fete, în cadrul Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din oraş. În acest fel, nu mai era nevoie de aprobarea autorităţilor locale. Meritul acestei iniţiative şi rezolvări îi revine rectorului de atunci al Universităţii, regretatul academician şi profesor emerit Nicolae Filip.

Liceul renăscut este găzduit în cadrul Universităţii, funcţionînd, pentru cei care nu ştiu, de fapt, în propria sa clădire. Astfel am avut bucuria ca, în anul 1995, să se reia firul existenţei liceului, întrerupt de două ori cu brutalitate.

La un moment dat, acum cîţiva ani, s-a pus problema realizării şi aplicării unei plăci comemorative pe clădirea Liceului „Ion Creangă“, menţionîndu-se cînd a fost construită aceasta, precum şi faptul că este vorba despre clădirea realizată iniţial pentru Liceul „Ion Creangă“. Propunerea nu a putut fi materializată, deoarece factorii de răspundere au declarat că nu este cazul să fie pusă în evidenţă realizarea acestei construcţii în timpul „ocupaţiei militare române din timpul războiului“, mai ales că „mareşalul Antonescu s-a ocupat personal de ridicarea ei“. (Ceea ce este adevărat, mareşalul a vizitat oraşul şi şantierul de cîteva ori, venind şi la începerea anului şcolar în 1943, cînd a ţinut o cuvîntare la staţia de radioficare a liceului.)

Liceul atît de drag nouă, celor care am beneficiat de pregătirea excelentă, profesională şi cetăţenească pe care ţi-o oferea această instituţie de învăţămînt secundar de elită şi de mare prestigiu, a fost, atît în perioada interbelică, precum şi după reînfiinţarea sa de acum 14 ani, un focar de cultură şi educaţie, care a dat Basarabiei, Moldovei şi României personalităţi de seamă, care au făcut cinste neamului lor în ţară şi peste hotare, ducînd faima liceului – putem spune fără exagerare – în toată lumea. Astfel îi putem pomeni pe Eugen Coşeriu, filolog de talie mondială, academicienii Nicolae Botnariuc, Vitalie Belousov, precum şi medicii Nicolae Testemiţanu şi Constantin Ţăbîrnă, distinşii oameni de cultură Valentin Mîndîcanu şi Boris Buzilă, regretaţii Emil Vrabie, profesor filolog, care a trăit în România şi apoi în Statele Unite, precum şi Vadim Pirogan şi Sergiu Grossu, scriitori şi activişti sociali, patrioţi de frunte. În Canada trăieşte Ovidiu Creangă, scriitor, activ de asemenea pe tărîm social şi politic. Trebuie menţionaţi şi medicii Victor Gheţeul, Alexandru Nacu şi regretatul Nicolae Sergentu, precum şi mulţi alţii. În România mai trăiesc, la Bucureşti, V. Movileanu, biolog de frunte, Vsevolod Schiţco, un distins inginer energetician, precum şi medicul Aurel Apachiţei. Aici trebuie menţionat şi regretatul medic Alexandru Borş, care a trăit tot la Bucureşti.

În cadrul Liceului „Ion Creangă“, s-a desfăşurat în perioada interbelică şi o însemnată activitate literară: au fost înfiinţate şi au funcţionat acolo societăţi literare remarcabile, cum ar fi societăţile „B. P. Hasdeu“, „George Coşbuc“ şi „Unirea“, care editau revistele Aurora, Spre lumină, Unirea şi îndrăgita Crenguţa. Pe lîngă acestea, profesorii Marc Valuţă, Simion Vărzaru, Petre Stati şi Mihai Horn au editat importanta publicaţie Cuget Moldovenesc a Societăţii Culturale „George Enescu“. Este lăudabil faptul că acum, după reînfiinţarea liceului, revista Crenguţa şi-a reluat şi ea existenţa, demonstrînd vitalitatea, spiritul de continuitate şi talentele generaţiei actuale de tinere şi tineri.

Meritul pentru succesele liceului în ansamblul lor le revine în special profesorilor de calitate, pe care i-a avut mereu liceul, precum şi directorilor săi, începînd cu părintele profesor de religie Ioan Bălteanu, apoi profesorul de istorie Marc Valuţă, profesorul de română Simion Vărzaru şi, după reînfiinţare, profesorul de istorie Petru Roman. Am resimţit şi am putut beneficia şi eu de pregătirea pe care mi-a oferit-o Liceul „Ion Creangă“, cînd m-am refugiat în ţară şi m-am încadrat cu succes în învăţămîntul secundar de acolo.

Ţinînd seama de faptul că am fost „Premiant de Onoare“ al liceului, în toţi anii de învăţămînt (adică am obţinut media şcolară cea mai ridicată în anul şcolar respectiv), am hotărît, cu sprijinul Consiliului Profesoral al liceului, reînfiinţarea acestui titlu şi acordarea celor în cauză a unui premiu care să-mi poarte numele şi care să constea într-o diplomă şi o sumă de bani, care, actualmente, reprezintă 100 de euro de persoană. Începînd din anul 2003, acest titlu se conferă la cîte doi „Premianţi de Onoare“ în loc de unul, corespunzînd celor două secţii, reală şi umanistă, ale liceului. Astfel am avut bucuria să pot oferi premiul, în decursul a 14 ani şcolari, unui număr de 18 premianţi şi premiante. (Unii au fost premianţi de mai multe ori.) Acest grup de tinere şi tineri minunaţi, copiii mei de suflet, sînt ambasadorii de calitate ai şcolii şi ai baştinei lor, peste tot unde s-au dus şi se vor mai duce.

Anul 2006 a reprezentat un element de mare importanţă şi referinţă în viaţa Liceului „Ion Creangă“. Atunci s-a sărbătorit centenarul acestui liceu prestigios. Vreau să subliniez că Liceul „Ion Creangă“ îşi asumă în mod corect toate etapele din activitatea sa, implicit perioada de dinainte de anul 1918. Cultura şi educaţia nu au limite şi hotare înguste, gîndite conjunctural sau temporar.

Iată însă că apar şi disonanţe periculoase şi dureroase în această abordare. Recent, a venit ca un trăsnet hotărîrea autorităţilor centrale de la Chişinău de a sista înscrierile la Liceul „Ion Creangă“ pentru anul şcolar 2009-2010. Aceasta înseamnă dispariţia treptată, în scurt timp, a acestui liceu prestigios, care nu va mai putea fi alimentat cu noi elevi. Cîte licee vechi de peste 100 de ani există în Basarabia? Chiar se poate permite luxul de a închide un liceu atît de vechi?

Care este motivul închiderii? În mod flagrant, a fost ignorat interesul părinţilor, precum şi al viitorilor elevi, care nu pot înţelege de ce sînt privaţi de dreptul de a învăţa la acest liceu de renume. S-a trecut atît peste opinia conducerii liceului, cît şi peste cea a Universităţii de Stat „Alecu Russo“. Care este motivaţia acestei măsuri samavolnice? De ce tocmai acest liceu a fost propus spre desfiinţare? Ce nu place în privinţa lui? Cu ce au greşit actualii şi posibilii viitori elevi, precum şi cadrele sale profesorale? Se face vreo legătură între manifestaţiile de după alegerile din aprilie şi existenţa acestui liceu? Deranjează studenţii care protestează în „limba română“? Deranjează elevii, care vor deveni studenţi, precum şi profesorii care îi educă?

M-am interesat în legătură cu motivaţia opririi înscrierilor la liceu, care înseamnă foarte limpede condamnarea sa la dispariţie, şi mi s-a comunicat că: „este o hotărîre luată la cel mai înalt nivel“(!?).

Oricare ar fi nivelul hotărîrii, este limpede că sîntem confruntaţi cu o hotărîre luată de nişte satrapi ai culturii şi ai educaţiei, care se răfuiesc cu nişte pretinşi adversari, aceştia reprezentînd ceva ce nu le convine lor. Ce anume oare nu le convine? Nu le convine cultura şi educaţia de calitate, pe care o primesc elevii în cadrul Liceului „Ion Creangă“? Nu le convine că la acest liceu se învaţă în limba română? Nu le convine istoria neamului, care se predă aici?

Mă întreb ce alte licee au mai fost închise în Republica Moldova. S-a mai închis, de exemplu, vreun liceu cu predarea în limba rusă?

Mă întreb, de asemenea, ce se întîmplă, în cazul de faţă, cu un liceu cu statut de liceu universitar. Cum stăm cu autonomia universitară? Oare această hotărîre arbitrară a satrapilor, hotărîre care, pentru anul şcolar în curs, şi-a făcut deja efectul, se va implementa şi în viitor, prin aplicarea sa în continuare?

Nu ştiu care vor fi noile autorităţi şcolare de la Chişinău. Le va conveni, oare, să fie asociate cu această hotărîre retrogradă, ce corespunde altor perioade care nu vor să moară? Sau vor repara grava greşeală făcută?

P.S. Un prieten de la Chişinău, căruia i-am povestit despre intenţia mea de a scrie acest material, mi-a spus: „Scrie, scrie. După aceea, ai să te miri de ce nu capeţi viză să intri în Republica Moldova“.

A.B.

Alexandru BudiŞteanu este doctor arhitect şi doctor honoris causa al Universităţii „Alecu Russo“ din Bălţi.