OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PETRONIU (TITUS PETRONIUS NIGER)
Satyricon
Editie noua revizuita.
Traducere, postfata si note de Eugen Cizek, Editura Paideia, „Colectia cartilor de seama“, Bucuresti, 2003, 180 p.

Paralel cu aventurile eroilor, Petronius ofera, spre deliciul specialistilor, o neasemuita incursiune, la fel de palpitanta, in interiorul limbii pe care o foloseste: inepuizabila latina a imperiului. A traduce romanul lui Petronius inseamna, pentru o limba moderna, obligatoriu a-l transpune. Adica a transfera aventura petroniana a limbii latine, aflate in stadiul ei imperial si precrestin, in aventura limbii-tinta. In cazul nostru, inseamna a face sa intre romana de azi pe un teritoriu de mentalitate si civilizatie de care o despart milenii.

Cum procedeaza Eugen Cizek, autorul talmacirii petroniene de fata?*
Pornind de la propria observatie mai veche (formulata in varianta din 1995), care statua reale analogii si congruente intre Satyricon si structura imaginara a operelor celor doi Caragiale (Ion Luca si Mateiu) si a celei a lui Nicolae Filimon, profesorul Cizek si-a centrat intregul efort actual de recuperare a romanului petronian pe exploatarea, cit mai fructuoasa, a resurselor de limbaj. Talmacind in romaneste aventurile, exterioare si interioare, ale personajelor, Eugen Cizek s-a angajat, la rindul lui, intr-o noua aventura (desigur, necunoscuta cititorilor in stadiul ei de laborator de creatie), ajunsa ca atare in finalul traducerii oferite astazi.
Aventura limbajului, cum ne atrage atentia autorul traducerii inca din prima pagina ce o premerge, a insemnat o anumita optiune la nivelul lexicului, al contactului primar, cel mai direct, cu textul. Un roman al conditiei etern umane trebuie sa fie perceput ca atare de catre cititorii romani ai unui nou secol si mileniu. Ei sint receptivi atit fata de traditia vocabularului nostru literar, innobilata de arhaisme, cultisme, poetisme etc., cit si fata de toate nivelurile socio-lingvistice ale expresiei, de la argou pina la jargonul informatic.

Drept urmare, noua talmacire recurge la „metoda“ creuzetului. Dupa insusi modelul narativ petronian, care alambicheaza aventuri si destine, si talmacitorul aduna in creuzetul expresiei romanesti a romanului formulele lingvistice cele mai variate, insolit puse laolalta si in circumstantele cele mai putin asteptate. Admirabilele echivalente, in metru original, ale textelor versificate din romanul petronian, elegante si persuasive, contrasteaza si, totodata, coexista in talmacire cu o paleta expresiva extrem de larga a procedeelor prozei narative, aratindu-ne astfel, concret, in ce masura aventura limbajului o dubleaza pe cea a fictiunii romanesti.
Iata citeva exemple luate aproape la intimplare.
Ascyltos il numeste pe partenerul sau erotic „preasfintite frate“ (p. 15), evident in registrul parodiei religioase, dar combinate cu o vocabula indragita foarte tare de baietasii de cartier de azi. O manta, „furata“ in editiile din 1995 si 1967, este, in 2003, „sutita“. Sarutarile „rau mirositoare“ (din editiile precedente) devin „puturoase“ (p. 23) in noua talmacire; din acelasi domeniu, verbul insusi, a saruta, se schimba acum in „a pupa“ (p. 26; vorbeste, insa, nu o mama cu copiii ei, spre exemplu, ci o matroana desfrinata adresindu-se adolescentului-amant a doi barbati).

„Cilibiu“, „temeneli“, „de-a fir a par“ (p. 34, 42, 89), vechi in limba, coexista cu exprimari paremiologice traditionale („nu mi-s boii acasa“, p. 72) si cu vulgarisme (ca: „boase“, p. 36, 42; „fitiie“, p. 41; „a se cracana“, p. 119); familiarul „mai mai“ (p. 39) sta alaturi de diminutive afective ca „burdufioare“ (p. 38), „mincarica“ (p. 41), „sarmanica“ (adjectiv diminutivat, p. 71); forme orale ca „io“, „ai“, „aia“, „al(a)“, „alalt“, „da’“ (in loc de „dar“), transcrise ca atare (de ex., p. 42, 45 etc.), se alatura unor automatisme verbale extrem de actuale: „ceva“ („ceva acreala“, p. 62, in locul adjectivului „putina“ sau al articolului nehotarat „niste“), ca sa nu mai vorbim de „super“ (p. 43), exclamatie entuziasta a oaspetilor lui Trimalchio, despre care, in n.1, autorul traducerii noteaza cu regret ca l-a preferat „prea barbarului cool“ (a se vedea si, mai jos, „chica super“, p. 65, alaturat lui „para chioara“, ibid.). Adaugam pitorestile imprecatii, cu rezonante bine localizate ca mediu de provenienta in romana, de tipul: „sa dea boala“ (in edili), p. 47; „sa n-am parte“ (de copii, p. 48; de sanatate, p. 79); „sa nu ma misc din loc“, p. 65; „sa ma scuipi, daca s…t“, p. 87. Li se face loc, de asemenea, unor termeni si locutiuni din limbajul mahalalei romanesti de odinioara („a face hai“, p. 76; „a o face lata“, p. 85; „a bate cuie in talpa“, p. 87; „cucoana“, p. 86) sau din cel popular romanesc traditional (de ex., „firtati“, p. 88). Nu lasam deoparte nici foarte interesantele creatii lexicale personale, intr-o buna traditie romaneasca descinzind din geniala interpretare a Iliadei datorata lui George Murnu: astfel, un verb ca „a culcusi“ (p. 115) nu este inregistrat in dictionarele limbii literare…

Aventura limbajului presupune, insa, si construirea lui, nu doar o optiune sau alta la nivelul vocabularului. Iar construire inseamna sintaxa si stilistica. Nu mai este locul sa exemplificam. Adresam, prin aceasta, o implicita invitatie la lectura si la descoperire.
Ca orice capodopera literara a Antichitatii, si Satyricon-ul petronian se vadeste a fi o opera, indubitabil, esentialmente deschisa. Iar traducerea lui, universal oferita fiecarei limbi de cultura moderna, ne apare cu atit mai mult deschisa, oricind recuperabila.

____________
* Care, in ordine cronologica, este a treia, dupa prima varianta, cenzurata, din 1967 (aparuta la Editura pentru Literatura), si dupa aceea, integrala, din 1995 (la Editura Univers), toate reprezentind repetate si insistente reelaborari.