OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poezia lui Sebastian Reichmann a traversat tot timpul niste zone ale imaginatiei exprimate in volumele romanesti printr-o forma suprarealista destul de ortodoxa. Era o alegere de tinerete, erau cuvintele in libertate, erau imaginile disparate pe aceeasi masa de disectie. In poemele lui de atunci gindirea era una semiclandestina, nocturna. Odata plecat in Franta, S.R. a inceput sa scrie in limba franceza si a publicat un prim volum, Pour un complot mystique, la o distanta mai mare de timp. Consider ca este un volum de adaptare cu limba franceza: il cunoastem pe Sebastian Reichmann din poemele romanesti, dar cu un cod schimbat.

Daca inainte – o sa reiau o metafora pe care am facut-o mai demult – poemele erau ca un cap explodat, care arunca in afara ramasite de ginduri, materii organice, deseuri, ingrediente lingvistice, primul volum in limba franceza era exact invers, adica un craniu bine alcatuit, care-si rotea, isi rotea la nesfirsit, intr-un mod beckettian, problemele existentiale fara a si le putea vreodata rezolva. Aceste poeme prozaice, cu multe repetitii, discursive, incantatorii, puneau in valoare frumusetea limbii franceze, survolind un anume clasicism. Frazele disparate, natura lor combinatorie te faceau sa nasti viziunea intr-un alt mod decit cel suprarealist. Urmatoarele volume, adica Audience captive si cel de fata Balayeur devant sa porte, mi se par a fi etapele cele mai de sus ale lui Sebastian Reichmann in limba franceza. Si asta pentru ca, incet incet, el a capatat o libertate de miscare deosebita. Nu se mai simte ca ar avea o limba materna romana. Este complet degajat, viseaza in aceasta limba, asa cum visa in limba romana in suprarealism, numai ca aici are un suprarealism moderat, pentru ca a ajuns la o anume inaltime si nu-l mai intereseaza ciocnirile de cuvinte. Il intereseaza foarte mult devenirea lui existentiala, problemele societatii acesteia multilaterale si in acelasi timp restrinse, care trebuie cumva sa se globalizeze, intr-un mod inca neclar. Febra globalizarii pe de-o parte si, concomitent, pe de alta parte, experientele celor din Est, care sint, asa cum remarca dl Bogdan Lefter, clar radiografiate – anume figuri ale culturii din Est facindu-l pe poet sa vibreze si acest lucru regasindu-se chiar si in dedicatiile unor poeme.

Este o apropiere de acea zona care a fost marcata de Voronca si de Fundoianu. Poetul intr-un nou context, silit sa recurga la toata averea Europei, la toata averea lumii ca sa se poata recunoaste intr-un spatiu mai restrins, in spatiul limbii franceze. De aceea inventeaza, cum s-a spus, un nou internationalism. Asta se vede in puterea lui de a crea simboluri ubicui. El este tot timpul si la Bucuresti si la Paris si in alte locuri ale lumii. De aceea, unul din simbolurile importante este plutirea, este privirea globala spre o harta a lumii si calatoria pe un vas. E, de asemeni, o transcendere a limbajului inspre tacere si a gindului inspre uitare. Este ceea ce Beckett numea „a lucra cu esecul“, intelegind prin asta acea departare care te face imun la contemporaneitatea zgomotoasa, la succes, recunoastere ca insemne ale „normalitatii“. Stiinta fericita pe care o propune Sebastian Reichmann este acel aleph paradoxal in care „Cutare vrea sa invete ceea ce altul vrea sa uite/ insa nu o taina care sa-i fie cunoscuta doar altuia/ ci stiinta fericita ce nu apartine/ nici unuia nici celuilalt“. Asta pentru ca, spre deosebire de cel ce „a avut o viata pe care cunoasterea a impietrit-o/ celalalt, zice-se nestiutor pina spre mijlocul vietii sale,/ vrea sa invete acum/ rudimentele vii ale mostenirii comune“. Sfarimind balanta dintre ignoranta si cunoastere, asa cum ai taia un nod gordian, poetul da cistig de cauza rudimentelor vii ale mostenirii comune, adica genuinului, sensibilitatii, intuitiei, linistii naturale a contemplatiei.

Intr-o parabola asemanatoare, dl Stillheart si dl Falkenflug, aflindu-se pe un vapor ce strabate Oceanul, pentru a delimita cu mai mare siguranta locul in care se gasesc, se inteleg intre ei sa-si imparta rolurile astfel: „sa intrebe unul de Est, celalalt de Vest“. Insa intrebarile lor devin rapid superflue, caci „iata ca medicul sovaie/ dinaintea hartii intinse/ de parca ar fi dinaintea mesei de disectie/ privind un cadavru proaspat ciopirtit“. Esecul pare a fi tonic, consubstantial „stiintei fericite“, tot asa cum prietenia dintre dl Stillheart si dl Falkenflug este „facuta din pulsiuni complementare/ Din datorii implinite in prag de noapte/ din dorinta periodica de a intilni un pamint nestiut“ (Du désir périodique d’une terre ferme inconnue). Imaginea „un pamint ferm/ trainic si necunoscut“, vag oximoronica, defineste din plin capacitatea polisemica a limbajului poetului. De regula, fermitatea/trainicia este obtinuta prin cunoastere – asa ca inventia poetului busculeaza obisnuintele poetico-filozofice propunind o perspectiva inefabila. Subtilitati, mici miracole ascund si alte versuri ce creioneaza portretul celor doi prieteni. Astfel „Dl Stillheart a visat ca asternuturile lui erau frumos impaturite“, iar apoi, trezindu-se si iesind pe puntea vaporului, il gaseste la prora pe dl Falkenflug „scrutind fiecare cuta a pielii oceanului/ Spre a descoperi dezordinea“. Visul cu asternut frumos impaturit si dezordinea pe care vintul o produce pe intinderea pielii oceanului: ce dichotomie stranie, ce complementaritate misterioasa! Simti ca oamenii care traiesc astfel de evenimente sint vii, consubstantiali naturii, plini de energie nu de emfaza. Asemeni lor, Sebastian Reichmann a depasit demult sterilul vers frumos, zgomotoasa imagine memorabila.

El a gasit altceva cu mult mai tainic si mai valoros: a gasit tacerea lucrurilor lumii dupa ce ultimul cuvint a fost spus. Transcriptia acestei taceri e stenograma pura a simtirii omenesti, e o proba de spiritualitate spontana, aplicata in viata de zi cu zi, printre maruntele lucruri ale preajmei: „hirtia de impachetat cadouri pastrata cu grija/ in ungherul ferit plin de siretlicuri/ ne impiedica sa traversam dupa placul inimii/ anotimpurile moarte lipsite de sarbatori/ s-ar putea sa mai fie cindva de folos dar atunci/ noi care stim cum s-o impachetam la perfectie/ nu vom mai fi aici“. Hirtia de impachetat cadouri impaturita la perfectie: imagine simpla, directa, evocatoare. Amintire a sarbatorii, dar si simbol al frustrarii si al golului. La vie dans les plis, cum ar spune Henri Michaux. Viata in cutele unei hirtii. Hirtia eliberata de cuvinte, ramasa doar cu acele cute ale ei, ce mimeaza lucrurile pe care le-a impachetat odinioara. Prin extensie, hirtia ca piele a tuturor lucrurilor. Scalp dureros.