Scara din Don Carlos

Autor: Andrei ŞERBAN | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Un prieten (bun cunoscător al sensibilităţii balcanice) a jucat rolul unui ghicitor în cafea şi a făcut posibilă întîlnirea dintre Yannis şi mine.

Înainte, ne cunoşteam doar ca artişti; Yannis îmi văzuse spectacolele cu trilogia greacă, iar eu admirasem decorul său à la Craig pentru Hamlet. Cînd ne-am întîlnit, ne-am simţit împreună cel mai natural posibil, ca şi cum am fi crescut pe aceeaşi stradă între Bucureşti şi Atena.

Elektra de Strauss a fost motivul profesional al primei noastre întîlniri. Elektra este o operă la care visează fiecare regizor sau scenograf, pentru că muzica şi textul sînt atît de puternice şi de bogate în posibilităţi.

Am încercat să ne imaginăm împreună diferite soluţii pentru unitatea de decor cerută, dar de fiecare dată am avut impresia că acel contrast între spiritul grec formal şi explozia largă, stranie, de secol XX, a lui Strauss şi Hofmannsthal nu era un teritoriu lejer, ci o tensiune puternică şi interesantă. Înainte, lucraserăm amîndoi asupra lui Sofocle, dar confruntaţi cu opera, asta nu părea să ne ajute foarte mult. Pentru că în operă toate regulile formale clasice sînt sparte şi chestionate. În pofida acestor chestiuni, ne-am luat libertatea de a încerca să ne eliberăm de decorul aşa cum e el descris şi să urmăm în mod natural mişcarea internă a acţiunii. Am introdus o scenă turnantă (o idee „absurdă“ pentru tragedia greacă). Dar, totodată, ne-am echipat cu o cameră de filmat invizibilă, care ne dădea posibilitatea de a urmări pe ascuns acţiunea derulată pe coridoarele sumbre ale palatului lui Agamemnon, să coborîm cu Chrysothenis în cripta unde Electra repetă dansul morţii pe mormîntul tatălui ei, să pătrundem pe uşa glisantă într-un spaţiu nedefinit, unde o mlaştină în inima neantului atrage Mama şi Fiica spre amintirea unei băi de sînge. Această călătorie în mişcare a fost construită din fragmente de impresii niciodată fixate. Acest dans al decorului corespundea celor trei timpi ai marşului vienez din strania apoteoză a lui Strauss. Costumele lui Yannis, un amestec de Klimt şi Schiele, subliniau această sugestie din muzica dramei, în acelaşi timp imediată şi universală.

Pentru Don Carlos de Verdi, a doua aventură comună în operă, ne-am poticnit puţin, speriaţi cum eram de intensitatea epică a muzicii şi a povestirii, prin mişcările ample ale corului, şi ne-am spus de la început că ne trebuia o scară, prezentă în toate scenele în care corul trebuia să vadă dirijorul şi care, de asemenea, putea să proiecteze cîntul, graţie acestui amplasament pe mai multe niveluri. Mulţumiţi de sensul practic al acestei prime soluţii, ne-am aruncat cu pasiune într-o muncă de identificare a mişcărilor contorsionate ale unei lumi la jumătatea distanţei dintre Goya şi Picasso, ale unei Spanii unde, la suprafaţă, ordinea pare să fie de neclintit, în vreme ce, în subteran, se clatină.

Pe un fond al diferitelor nuanţe de negru, altarul la care Don Carlos caută refugiul este desenat după regulile unei perspective deformate şi stîlpii săi sînt aplecaţi împotriva tuturor principiilor gravitaţiei. Ambianţa decorului în scena de bal are un aer ironic şi neliniştitor, nicidecum romantic. Cabinetul regelui devine un spaţiu secret, închis, iar culoarul strîmt pe unde soseşte inchizitorul este populat cu lumînări ce apar de nicăieri, desenînd un labirint bizar. Pentru autodafé, scena este deschisă, spaţiul explodează, ca energia orgisiacă a mulţimii să se manifeste liber.

După mai multe încercări, evoluţia părea să fie clară. Era, totuşi, ceva ce nu funcţiona. O anume greutate. O lipsă de fluiditate. Dorinţa unui spaţiu mai subtil, mai puţin previzibil. Rîzînd, într-o zi, Yannis a scos scara din machetă. Dintr-odată, am obţinut spaţiul pentru Don Carlos la care visam. Dar corurile? Îmi imaginam deja primul conflict la repetiţii, şeful corurilor avertizîndu-mă că toţi coriştii refuză să cînte fără scară... Atîta pagubă. Trebuie înlocuită. Cu ce? Cu o acţiune, chiar cu o direcţie de scenă. Spaţiul este acolo, liber, ce şansă! Mulţumesc, Yannis.