OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anii ’90 au readus, in scenografia romaneasca, placerea luminilor, a decorurilor bine gindite si bine construite, profund articulate plastic, in contrast izbitor cu poverismul impus care a coplesit teatrul romanesc in ultimul deceniu de dictatura.
Unul din primele semne ale intoarcerii la seva si savoarea originara a teatrului nostru ar putea fi considerat celebrul spectacol din 1990, Visul unei nopti de vara in regia lui Alexandru Darie, cu costumele Mariei Miu si decorul de Puiu Antemir. Exceptionala substanta vizuala, creatoare de feerie, realizata de costume a fost aici sustinuta de un decor flexibil, dinamic (leagane, draperii suspendate care circumscriau si totodata multiplicau spatiul de joc), ce anima intregul spatiu al scenei.

In acelasi spirit, Puiu Antemir creeaza, in 1991, scenografia unui alt spectacol-reper, de asemeni in regia lui Alexandru Darie: Legaturi primejdioase, la Teatrul de Comedie din Bucuresti (costumele: aceeasi Maria Miu). O scenografie ce sustinea vizual mesajul dramaturgului contemporan, autorul scenariului dupa Laclos, britanicul Christopher Hampton, prin doua coordonate majore. Mai intii, printr-o structura arhitecturala, o suita de arcade cu stucaturi aurii rococo, ce deveneau din zid, din element plin (constituit din tablouri mari, viu colorate, cu scene erotice, sugerind fresce de interior), pe masura evolutiei actiunii, galerie vitrata, pentru a ajunge in scena duelului, la final, semnul unei fragile prezente omenesti: constructia efemera dintr-un parc, unde raportul artefact-natura se schimba in favoarea naturii. Apoi, printr-un paviment glacial, in intregime din plexiglas, acoperind toata suprafata vizibila a scenei, care indeplinea variate functiuni plastice (oglinda, element preponderent in estetica secolului XVIII, reflectind si potentind miscari, culori si lumini), dar mai ales functiuni simbolice, intrucit devenea la sfirsit suprafata unui lac inghetat, oferind o importanta cheie de lectura retrospectiva.

Puiu Antemir promoveaza, in anii ’90, in creatia de scenografie de la noi decorul structura, decorul ca osatura vizuala a spectacolului – si evocam cu precadere piesa Transport de femei din 1995, de la Teatrul de Comedie, in regia lui Petre Bokor. Aici, scenograful a recurs la crearea unei sectiuni printr-o nava, locul exclusiv de desfasurare a actiunii fiind cala, burta corabiei, loc concentrat, creator al unui sentiment pshiologic restrictiv. Din cala nu se iesea pina la sfirsit, desi deasupra fusesera construite elemente de realitate scenica: pasarela si, ca un simbol al libertatii, pinza intinsa. Pentru a realiza tehnic acest decor (care ridica, printre altele, si problema sugerarii tangajului), artistul a recurs la o sanie pe care a fost amplasat apoi intregul ansamblu.
In acelasi an a avut premiera si Mireasa muta, piesa cu o atmosfera englezeasca perfect sugerata din citeva trasaturi de decor, cu obiecte memorabile, cum erau fotoliul enorm al batrinului pretendent si apoi cornul acustic ingenios folosit, „jucat“, de regretatul Cornel Vulpe.

Printre obiectele memorabile din creatia scenografica romaneasca se situeaza si cufarul realizat pentru piesa Asta-seara Lola Blau de la Teatrul Evreiesc, in regia lui Al. Dabija, un one woman show, cu o recuzita minimala, unde obiectul scenografic indeplinea un rol dramatic determinant. Cufarul – unic element de decor, o prezenta la inceput nelinistitoare, ca o umbra enorma in spatiul scenei – devenea aproape un partener de dialog, pe masura ce Maia Morgenstern isi interpreta magistral eroina si imbraca, din cufarul multifunctional (sifonier, paravan, cufar de calatorie), diferite costume, evocind, cu energia sa unica, amintiri luminoase sau tragice.
Luminozitatea aparte, caracterizata de claritate, care defineste spectacolele pentru care Puiu Antemir realizeaza scenografia se contureaza incepind cu Palaria, o comedie spumoasa de Georges Faydeau, in regia lui Horatiu Malaiele, pusa in scena la Teatrul de Comedie in 1997.
Anul ’97 a fost deosebit de rodnic pentru Puiu Antemir, intrucit in acest an realizeaza decorul pentru un alt mare spectacol, in regia lui Alexandru Tocilescu, la Bulandra: Libertinul, cu Razvan Vasilescu in rolul principal. Ceea ce cucerea aici era atmosfera desavirsit franceza pe care costumele, semnate de Anca Paslaru, si decorul o creau. Ochiul descoperea cu voluptate stilul secolului XVIII, stilul rococo, „citat“ in amanunt, iar forma istorica era sustinuta in egala masura de pretiozitatea si rafinamentul detaliilor costumelor si de coloritul cald si gratios-intim al decorului in spatiul scenei, feeric in fundal.

Erau de remarcat elementele de mobilier, patul-canapea (in Legaturi primejdioase patul era, la fel, unul din obiectele cu incarcatura dramatica cheie), biblioteca – marturie a lucrului lui Diderot la Enciclopedie – si leaganul, element dinamic al jocului, dar si obiect-simbol al unui intreg secol. Cromatica de auriu si galben, rosu inchis si ocruri din spatiul de joc lasa loc, in fundal, unei lumi de verde, turcoaz si albastru: frunzisul unui parc. De altfel, frunzisul si leaganul creau un moment de intensa rememorare a lumii galanteriei, asa cum ne-a facut s-o percepem Fragonard.
In ultimii ani, Puiu Antemir a realizat scenografia pentru mai multe piese montate la Teatrul National si la Teatrul de Comedie din Bucuresti: Femeile Savante, Taranul Baron – ambele, in regia lui Lucian Giurchescu –, Bani din cer, in regia lui Horatiu Malaiele, Nunta lui Figaro, al carei regizor a fost Alexandru Vasilache, Escu..., unde regia i-a apartinut lui Al. Dabija. Si, last but not least, Amantii insingerati, creatia regizorala a lui Alexandru Tocilescu – piesa care, din pacate, a fost retrasa mult prea devreme de la National.

Scenografia spectacolului Barrymore de la Teatrul National din Bucuresti este, probabil, cea mai buna a deceniului IX. Spectacolul, un regal actoricesc, isi propunea sa redea amurgul si destinul unuia dintre marii actori ai Americii inceputului de secol XX, John Barrymore; locul de desfasurare era Sala Amfiteatru. Acest spatiu deschis, cu o scena semicirculara complet diferita structural de teatrul à l’italienne, era remarcabil transformat, in sensul acestui teatru clasic, pe care-l evoca printr-un ingenios decor.
Cortina subtire, de un rosu viu, cu franjuri, ce trimitea la cortina grea de catifea, unul dintre cele mai semnificative obiecte din teatru, era primul element introductiv al mizanscenei, secondata de inspirate prelungiri ale hemiciclului spatiului de joc. Aceste prelungiri obtineau extinderea scenei printr-un paravan Art Deco si, in partea simetric opusa, printr-un element de mobilier: un dulap mobil cu haine si o toaleta, descriind cabina actorului. Cortina facea pandant unui perete gol de caramida din fundal – o introducere in atmosfera de teatru newyorkez.

Tot intre elementele de decor remarcam, pe linga tronul-pivot ce va sluji pentru ilustrarea momentelor din Richard al III-lea (piesa se bazeaza pe repetitia pe care Barrymore o face pentru o revenire a sa in Richard), gramezile de material ce pareau recuzita uitata pe scena, din care rasareau insa, atunci cind erau trase in sus, niste costume-siluete feminine (lungi, de matase, de culori pastel sau de un rosu aprins, o palarie de pai cu flori...): momentul delicat al evocarii iubitelor. Aici, intre aceste costume de umbre, sa amintim mantia rosie a unei celebre lesbiene a anilor ’20. Mantia de matase, cu elemente metalice ca niste fragmente de armura, avea in acelasi timp, paradoxal, un aer cazon si evidentia hibridul, definind conceptul de gen.
Frumos si tinind tot de magia teatrului era momentul in care o intreaga generatie din „familia regala de actori a Americii“ – John, Lionel si Ethel – era evocata prin jocul de spade luate dintr-un butoi aflat in avanscena, spade dintre care rasarea o umbrela de dantela. La fel, momentul in care Barrymore-Richard isi imbraca armura era realizat folosindu-se un ingenios sistem de fringhii, in care era expusa anatomia interna a teatrului (in teatrul à l’italienne masinariile nu sint vizibile).

Printre elementele scenografice importante, trebuie sa mai amintim prima cortina de fundal, care permitea la un moment dat conturarea salii tronului din Richard, o evocare a uriaselor decoruri iluzioniste, pictate, care au facut cariera multa vreme si in secolul XX, apoi cortul si fundalul superb desenate, functionind ca decor de sine statator pentru insasi piesa lui Shakespeare. Sa evocam, in fine, stafia bunicii Drew, modelata din gips alb, un alt obiect scenografic reusit, un amestec de terifiant si blindete.
Creator de forta caruia i se datoreaza unele dintre cele mai dificile abordari tehnice si izbinzi estetice din scenografia romaneasca, Puiu Antemir stapineste o plastica ce se bazeaza atit pe culoare cit si pe voluptatea detaliului delicat.