OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aflam dintr-un sondaj publicat vinerea trecuta ca 42% dintre romani nu cred ca tara lor va fi primita in NATO la conferinta la virf de la Praga din noiembrie. Nu este usor de determinat ce provoaca acest scepticism. In opinia unui sociolog consultat de un reporter al postului nostru de radio, scepticismul ar putea fi rezultatul deceptiei pe care publicul a trait-o in 1997, cind Romania nu a fost admisa in alianta, la summit-ul de la Madrid, desi i se spusese ca avea sanse bune. E o posibila explicatie, desi este destul de improbabil ca un segment atit de mare din populatie sa mai aiba memoria acelei nereusite. S-ar putea emite si ipoteza ca multi romani nu prea au incredere in optimismul insistent al guvernantilor, dupa cum nu-i prea cred pe acestia nici in alte privinte. Cu alte cuvinte, nu este de mirare ca 42% sint sceptici in privinta prognozei optimiste referitoare la NATO, cind 60% gindesc ca directia spre care ii conduc guvernantii este gresita.

Poate ca un dram de scepticism in privinta sanselor Romaniei la summit-ul de la Praga i-ar face bine si guvernului. Spun acest lucru nu pentru ca detin informatii ca Romania nu ar avea sanse bune de a se alatura aliantei occidentale, ci mai ales fiindca, asemenea altor situatii, ce este valabil in aprilie ar putea sa nu mai fie si in noiembrie. Intr-o recenta calatorie la Washington, surse bine informate mi-au confirmat fara ezitare ca inclinatia diplomatiei americane este, intr-adevar, aceea de a sustine o extindere ampla a NATO, care sa includa toate sau aproape toate tarile candidate. Iar acel „aproape“, introdus oarecum dezinvolt in conversatie, nu avea in vedere Romania, ci Slovacia, in cazul unei victorii electorale a fostului premier nationalist Meciar. Nu era necesar, de altfel, sa aflu acest lucru in confidentialitate, pentru ca presedintele Bush insusi, chiar in vremea in care ma gaseam in capitala americana, vorbea in mod public despre perspectiva unui NATO „de la Marea Baltica la Marea Neagra“. Este o asemenea perspectiva batuta in cuie? Una din sursele mele, cu un indelungat stagiu in diplomatia americana, a ridicat din sprincene a surpriza la auzul acestei intrebari. Raspunsul sau a fost: „Ai o experienta destul de mare la Washington pentru a sti ca nimic nu este gata pina este gata“. Intre aprilie si noiembrie se pot intimpla multe lucruri, atit in lume, cit si intr-una sau alta dintre tarile candidate, pentru a schimba situatia: o criza internationala majora, dezacorduri serioase intre aliati (si nu neaparat intr-o chestiune legata de extindere), dispute intre administratie si Congres in Statele Unite, gafe grave ale guvernantilor din tarile candidate. Este oare probabil ca ceva din toate acestea sa se intimple in urmatoarele 6-7 luni? Nu, nu este probabil. Sint ele cu siguranta excluse? Nu, nu sint.

Trebuie notat ca oficialii NATO, ca si liderii din tarile aliate, pastreaza o atitudine de o ambiguitate insistenta si poate agasanta: cind li se pun intrebari despre natura extinderii, raspund ca vor una cit mai ampla. Cind sint, insa, intrebati direct si chiar indirect despre anumite tari candidate, nu vor sa ofere un raspuns angajant. Abia zilele trecute a avut loc un schimb hazliu si totodata revelator de replici intr-un subcomitet al Senatului. Era audiat secretarul de stat american Colin Powell. Un senator intreprinzator l-a intrebat: cite tari ar urma sa fie primite in NATO? S-a lasat o scurta tacere, marcata de o exclamatie de surpriza si urmata de un raspuns evaziv insotit de risete: „Buna incercare de a ma prinde, domnule senator. Cred ca va fi un numar foarte zdravan“, i-a raspuns seful diplomatiei americane distinsului sau interlocutor, pricepind usor ca daca ar fi oferit un numar, sugera inevitabil fie ca toate tarile candidate vor fi primite, fie ca una sau mai multe nu vor fi acceptate.

Motivele pentru care nici Colin Powell si nici altii nu vor sa dea raspunsuri transante le includ foarte probabil si pe cele mentionate de sursa mea washingtoneza. Ar putea fi si altele, ca de pilda dorinta de a mentine guvernele tarilor candidate „in priza“, ocupate laborios in pregatirile pentru aderare. Evident, pe unele mai mult decit pe altele. Din cite ne putem da seama, diplomatia romaneasca face dovada unei competente remarcabile si ramine extrem de activa. Ce li s-ar putea reprosa unor oficiali este ca vorbesc prea mult si, citeodata, cind nu trebuie si ce nu trebuie. Ocazional – si ce nu este neaparat adevarat sau este numai pe jumatate adevarat. Sint citeva exemple in aceasta categorie, unul dintre ele fiind afirmatiile ca americanii nu sint preocupati de prezenta unor fosti securisti in serviciile de informatii.
Oricum, nimeni nu ar trebui sa vrea sa intretina euforia inainte de a avea de ce. Cei 42% dintre romani care nu cred ca tara lor va fi acceptata in NATO s-ar putea sa fie contrazisi in noiembrie, dar este instructiv sa stim ca atit de multi sint sceptici. Si util.

Praga
(Text transmis la Radio Europa Liberã)