OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O spun din capul locului: nu cred ca au cu adevarat temeiuri sa intre in panica aceia care sustin ca „dezvaluirile“ produse de deschiderea dosarelor fostei Securitati ar putea compromite oameni nepatati, ar putea distruge cariere, ar putea fi – cu alte cuvinte – nocive pentru viata publica romaneasca. Si, mai cu seama, nu reusesc deloc sa ma impac cu sugestia (cu atit mai perversa cu cit e mai insidioasa) care decurge din aceasta supozitie; formulata in termeni mai putin nuantati, ea ar suna cam asa: sa ne mai potolim odata interesul pentru „povestile“ din dosare, intrucit nu mai sint de actualitate, avem alte chestiuni importante la ordinea zilei, nu ne ajuta cu nimic sa mai dezgropam mortii; sa lasam scheletele din dulapuri sa se descompuna firesc, in timp... Argumentul principal al celor care se arata mefienti fata de scoaterea la lumina a anumitor informatii din anumite dosare este acela ca Securitatea, adevarata fabrica de fictiuni, a „inventat“ denunturi, note informative, angajamente scrise etc. etc., masluind realitatea. Va fi si inventat, dar va fi inventat oare totul? Si oare chiar nu se poate stabili care e doza de fictiune si care e procentul de adevar din aceste documente „necreditabile“? E chiar atit de greu a discerne, de la caz la caz, cind a fost vorba realmente de colaborare cu Securitatea si cind, dimpotriva, de un trucaj?

Sigur ca, uneori, in goana dupa senzational si dupa rating, presa ne livreaza false dezvaluiri, grabindu-se sa mai dea in vileag pe inca un colaborator/informator din lumea buna a jurnalistilor sau a oamenilor de cultura cunoscuti drept opozanti ai regimului de dinainte de 1989. Se creeaza pentru moment vilva, opinia publica reactioneaza indignat: chiar si X a colaborat! Cine s-ar fi gindit, in cine mai poti avea incredere? scl... Numai ca, in lipsa argumentelor, a documentelor, colportajul acesta mediatic se dovedeste apa de ploaie. Cum se intimpla – iata! – in cazul lui Neculai Constantin Munteanu, in legatura cu care au rabufnit in presa ultimului an suspiciuni exprimate destul de vocal: ca a fost racolat de Securitate la inceputul anilor ’70, ca are dosar de informator, ca ar fi fost infiltrat la Europa Libera. Suspiciuni pe care, cred, recenta publicare a celor doua dosare ale lui N.C. Munteanu (dosarul personal „Calin“ si dosarul de urmarire informativa „Vrinceanu“) in volumul Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii nu poate decit sa le spulbere. Documentele vorbesc prin ele insele si, trebuie subliniat, nu contrazic in nici un fel marturisirile pe care jurnalistul incriminat le face intr-o destul de lunga convorbire cu Doina Jela ce prefateaza volumul.

S-a spus ca, publicind aceasta carte, N.C. Munteanu se dovedeste un om de curaj. in fond, de ce n-ar avea „curaj“ cineva care nu are nimic de ascuns? Caci e limpede ca N.C. Munteanu chiar nu are ce sa ascunda. Rezulta asta si din presupusul dosar „de retea“ deschis la inceputul lui 1974 si inchis trei ani si jumatate mai tirziu. Un dosar subtire, la propriu si la figurat, fabricat de un securist, capitanul Costica Tanase (var de gradul al doilea cu N.C. Munteanu), spre a-si face norma de informatori recrutati. Nici un angajament scris din partea jurnalistului (pe atunci redactor la sectia film a Redactiei Cultural Artistice din Televiziune, ulterior redactor la revista Cinema), nici o nota informativa.

Doar referatele, notele de analiza, notele-raport ale capitanului Tanase, care rezuma discutiile purtate cu presupusul informator „Calin“ – note de un imens comic involuntar ce arata de fapt adevarata relatie dintre N.C. Munteanu si cel care incearca sa-l racoleze: „Din punct de vedere ideologic nu exalta (sic!). Este la curent cu tot ce se intimpla, citeste, se informeaza, dar comentariile sale sint «glumete», citeodata pline de sarcasm s…t. Cred ca este usor de rezolvat favorabil cazul sau, iar din punct de vedere ideologic s-ar lamuri lacunele existente. Nu este un om de rea intentie dar cred ca-i lipseste indrumarea necesara“. Ca optimismul lui Costica Tanase in privinta posibilitatii de a-l „influenta“ si „indruma“ pe N.C. Munteanu in directia „buna“ nu era indreptatit de nimic (era o simpla, gogonata fantasmagorie) o dovedesc cu asupra de masura numeroase note din celalalt dosar, „Vrinceanu“: mai multi informatori, colegi de serviciu ai ziaristului semnind sub nume de cod transparente („Anca“, „Laura“, „Katy“), arata in notele adresate Securitatii ca urmaritul este incorigibil, complet nereceptiv la orice incercare de indrumare ideologica.

Acelasi lucru reiese si din declaratiile semnate de Valerian Sava... Dosarul „Calin“ e inchis, de altfel, tocmai pentru ca „informatorul“ racolat de Costica Tanase nu furnizeaza nici un material.
E cert: buna-credinta jurnalistului nonconformist care adera la miscarea Goma si care asterne pe hirtie, cu un curaj neverosimil, scrisoarea adresata lui Nicolae Ceausescu – adevarat inchizitoriu unde adevarurile sinucigase sint spuse fara ocoluri – nu poate fi pusa la indoiala. Si nu cred ca binecunoscuta odisee a lui N.C. Munteanu din 1977 – cu scrisorile buclucase trimise in strainatate, cu epuizantele anchete de la Securitate, cu sicanele din redactia revistei Cinema, cu amenintarile fatise sau mai subtile, cu strategiile complicate la capatul carora ziaristul reuseste sa plece in lumea libera s.a.m.d. – nu cred, zic, ca toate aceste fapte ar putea parea ale unui colaborator cu Securitatea.

Dosarul „Vrinceanu“ este dosarul unei drame pe care nici o fictiune, oricit de mestesugita si oricit de palpitanta, pe tema confruntarii cu Securitatea nu e in masura sa o concureze. Cineva care ar citi peste ani, cu detasare de estet, Ultimii sapte ani de-acasa s-ar gasi in fata unor intimplari cu potential „literar“, s-ar amuza poate (ah, cinic amuzament!) pe seama unor personaje pitoresti ca Ecaterina Oproiu sau Costica Tanase – e si „vina“ lui N.C. Munteanu, pentru ca in dialogul cu Doina Jela nu-si dezminte calitatile de povestas si de excelent ironist –, s-ar „delecta“ cu mostrele caragialiene de limbaj din notele ofiterilor si ale informatorilor sau cu pasaje documentare (inventare scrise in urma unei perchezitii, amanuntite note de flaj) decupate parca din cartile unui Mircea Horia Simionescu – de pilda: „MUNTEANU C. NECULAI ne-a indicat ca detine un plic de culoare verde, care se afla pe masa sa de lucru aflat intre niste carti intitulate Scrinul negru de G. Calinescu si volumul Panorama poeziei universale contemporane de A.E. Baconsky, plic al carui continut este s…t“. Cit despre scena perchezitiei povestite cu umor negru de N.C. Munteanu, cruzimea de estet te-ar indemna sa o califici drept o foarte izbutita pagina de roman…

in convorbirea cu Doina Jela impresioneaza, intre multe altele, atitudinea fireasca a lui N.C. Munteanu fata de intimplarile rememorate si fata de sine. Din atitudinea aceasta lipseste cu desavirsire tentatia autocompatimirii si a autoeroizarii. Si asta inseamna mult intr-o lume in care marturisirile sint deseori acompaniate de teatrale batai cu pumnul in piept… Neculai Constantin Munteanu n-a scris ineficiente romane esopice. A scris in schimb cel putin un text cu adevarat curajos: in comparatie cu scrisoarea catre Nicolae Ceausescu, orice pagina de literatura cu „sopirle“ e o moneda calpa. Si, in fata acestei evidente, orice scriitor tentat sa ne tina lectii despre rezistenta prin cultura s-ar cuveni sa se abtina de la cuvint. Cazul N.C. Munteanu arata ca se putea trai si altfel. Dupa cum Ultimii sapte ani de-acasa arata ca acela care nu are in dulap nici un schelet nu ezita sa-si publice dosarul de Securitate. Ar fi extraordinar daca si alte personalitati ar urma exemplul lui N.C. Munteanu – ar fi util pentru opinia publica si sanatos pentru domniile lor.