Schimb de paradigme

Autor: Mihai GHEORGHIU | Categoria: Opinii | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În urmă cu cinci ani, sosea pe adresa „Muzeului de la Şosea“ un plic (h)ermetic închis. Acum, la douăzeci de ani de la înfiinţarea muzeului, plicul a fost deschis şi scrisoarea citită.

Buna vestire din cutia poştală

Era mesajul salvator al culturii moderne, adevărul în sfîrşit revelat al omului modernităţii desăvîrşite; scrisoarea ne anunţa că Dumnezeu, în sfîrşit, murise! Murise şi pentru cultura română, şi pentru muzeu, deci vestea trebuia diseminată şi, în sfîrşit, decriptată. Nietzsche intra în scenă şi pentru ţăranii danubiano-pontici, aflaţi într-un retard metafizic uluitor, dar pe deplin explicabil. Spectrul acestei morţi salvatoare, pe deplin, zice-se, dovedite, trebuia să înceapă să viziteze şi meleagurile mioritice. Odată mort Dumnezeul vechi şi răzbunător, vor muri şi alte cîteva categorii mitice universale şi naţionale. Printre ele, în mod cert, ţăranul român.

Postulate, teze şi antiteze

„Ţăranul român a murit“, iată postulatul metafizic (antropologic) al scrisorii nedeschise, cel puţin nu public, de acum cinci ani. Deci un muzeu care îşi propune să ţină în viaţă un cadavru este, în mod automat, o întreprindere absurdă şi periculoasă. În cel mai bun caz, o întreprindere inutilă. „Ţăranul mort“ a devenit „ţăranul festiv“, ţăranul patrimonializat şi monumentalizat de un discurs care, ni se spune, este un discurs naţionalist, evazionist şi instrumentalizator al unei vulgate ideologice şi metafizice subversive. Muzeul Ţăranului Român, pare-se, pune în scenă, se afirmă, tocmai acest ţăran festiv, ţăranul mioritic: „Ţăranul mioritic l-am învăţat la şcoală, îl aveţi pe Grigorescu acasă pe perete. În realitate, el n-a existat niciodată. Confundăm ţăranul real cu cel festiv. Ţăranul la care ne referim este îmbrăcat frumos, curat, în port naţional, este decent, nu se ceartă niciodată, nu-şi bate nevasta, se uită tot timpul în sus la Dumnezeu, e înţelept, cum deschide gura scoate numai perle de înţelepciune. Să fim serioşi, o astfel de societate nu a existat niciodată. Acest „ţăran autentic“ nu a existat niciodată. Orice societate îşi creează nişte modele, nişte idoli – e firesc. Dar să nu confundăm una cu alta, să nu luăm simbolul drept realitate empirică. E o diferenţă între una şi alta, e o diferenţă între imaginea ţăranului şi realitatea ţăranului. Această imagine identitară şi-a avut rolul său esenţial şi definitoriu în naşterea naţiunii române moderne dintr-o societate ţărănească. Dar ea dăinuie poate prea mult, nealterată, împiedicîndu-ne astfel, în mare măsură, să ne uităm în viitor. Rămînem tributari acestei imagini şi ne panicăm dacă pierdem această imagine care a devenit simbol. Această imagine devine astfel mai degrabă o piedică decît o soluţie1“.

Deci, în bună logică, ţăranul mort se întoarce ca spectru în ţăranul festiv, ţăranul unei vulgate naţionaliste de secol XIX, iar totul devine un impediment major în a construi o nouă societate eliberată de miturile pernicioase ale unui trecut dubios. Dacă textul s-ar referi la discursul ideologic real al unei vulgate naţionaliste retardate, s-ar putea discuta, dar, din păcate, un astfel de discurs nu e numit şi de altfel nici nu există în contemporaneitatea imediată. Vaga alonjă a naţionalismului gen România Mare nu intră aici în discuţie. Ţăranul festiv-mort-şi-autentic nu este decît, ţăranul din expunerea „muzeului de la Şosea“, ţăranul care se uită mereu în sus, abulic, după Dumnezeu. În consecinţă, expunerea Bernea este un fel de revival semănătorist, un discurs de a doua mînă, compus după surse interbelice nu tocmai onorabile, ele însele un ersatz de romantism şi etnicism german. Dacă nu cumva chiar mai mult decît atît, un insalubru şi subreptice prefascism neaoşist, care s-a insinuat mediocru şi tenace. Oricum, „ceva e putred în Danemarca“, pare a spune discursul citat. Un ţăran eminamente „decent“, purtător milenar al unei civilizaţii care a rezistat naturii şi istoriei, un ţăran care a construit o civilizaţie şi o cultură pare a fi o contradicţie în termeni, o absurditate de care numai tradiţionalismul obtuz şi mediocru al unui creştin ortodox sau al unui naţionalist se poate face vinovat. Astfel, ţăranul român mort sau nu, festiv sau nu, este anulat dintr-un condei, scos din istorie, dovedit că nu există, imposibil de prezentat, imposibil de narat. Coborît la rangul de imagine, de construct imaginar sau ideologic, ţăranul poate fi anihilat ca joc de limbaj, ca figură a unui joc, el însuşi gratuit şi periculos.

Ţăranul care nu există devine spectrul fantomatic care trebuie redus la tăcere, adică la neant. A vorbi înseamnă a accede la fiinţă, iar acest ţăran, ştim deja, nu are fiinţă, este numai o absenţă umplută fantomatic cu un discurs al unei intelectualităţi, în cel mai bun caz, evazioniste, speriate de modernitate, de prezent. Această comedie trebuie să înceteze, jocul de-a vîrcolacii pe spinarea antropologiei culturale trebuie oprit pentru sănătatea publicului spectator şi plătitor. Este vorba, cu alte cuvinte, de o acţiune de vindecare, de eradicare a minciunii şi falsului intelectual, de dislocare dureroasă a idolilor convenabili mulţimii metafizic retardate, victima sigură a unui discurs fermecător, dar tocmai de aceea pernicios, pentru că este totuşi o falsitate desfăşurată, un mit pentru popor, opium, cum ar spune Karl Marx. „Ce facem, deci, cu această cultură ţărănească după destrămarea societăţii ţărăneşti, după «moartea ţăranului»? Răspunsul nu poate fi, după părerea mea, «ţăranul festiv», adică o imortalizare forţată a unui ţăran care nu a existat niciodată în realitate, dar care trebuie cosmetizat şi pus în scenă periodic pentru a ne alina nostalgiile şi frustrările noastre de orăşeni stresaţi. Să nu fim perverşi!2“ Profetic îndemn, trebuie să recunoaştem, şi de universală relevanţă.

„Să nu fim perverşi!“

Ţăranul programului „Bernea“ este, hotărît lucru, ţăranul festiv al „perversiunii“ noastre orăşeneşti şi intelectuale. Dar oare nu este acest discurs incriminatoriu un discurs resentimentar şi, mai mult decît atît, un discurs ideologic, o imagine a unei necunoaşteri, a unei lipse de priză la real, la istoric şi la literal. Oare putem citi neechivoc realitatea, aşa-zisa evidenţă empirică?! Şi ce este această mult prizată evidenţă empirică, cine o citeşte în mod suveran şi neechivoc? Antropologul?! Dar nu este oare această fiinţă extraordinară ea însăşi victima predilectă a imperativelor ideologice sau a construcţiilor ideologice? Există o garanţie a priori împotriva falsului intelectual antropologic? Ce ne facem cu privirea de tip Eliade sau Vulcănescu, sînt ei retardaţi, mincinoşi sau doar ignoranţi? Răspunsul care cred că ar veni este că sînt inutili. Acest tip de a vedea antropologic realitatea este fundată pe cîteva postulate implicite: 1. Realitatea exclude spiritualul; 2. Materialitatea este singura măsură a realităţii; 3. Cuantificabilul materialităţii este singurul criteriu al cunoaşterii; 4. Istoria se dizolvă în prezent, dispare pur şi simplu.

Cu alte cu-vinte, avem aici un dispozitiv cognitiv de secol XIX, avînd ca paradigmă mecanica, luată ca epitom al ştiinţificităţii universal valabile, la care se adaugă prejudecata (mai bine spus postulatul postmodern al lichidării istoriei, al lichidării devenirii, a oricărei naraţiuni a devenirii şi a lichefierii oricărei tradiţii). De aici grila de azbest a citirii realităţii, de unde înţelegem că realitatea individului tarat de comunism, de sărăcie este singura realitate a satului, a ţărănescului, pentru că este cuantificabilă acum şi aici. De aici şi acuzaţia de evaziune sentimentaloidă într-un trecut obscur şi în fond reconstruit. Dar neagă cineva prezentul deşertificat al ţărănescului comunizat, expulzat din tradiţie, uneori chiar din uman?! Nu! Acest ţărănesc există, cum există şi ţărănescul dramatic şi jertfelnic al opoziţiei faţă de comunism, cum există şi ţărănescul kitsch al manelelor, al economiei de piaţă, al atîtor alte fenomene care există, se desfăşoară. Toate acestea există aşa cum există, a existat şi această umanitate superioară a ţărănescului arhetipal sau neolitic, sau religios, care este de văzut şi de pipăit din Norvegia pînă în Portugalia, din Scoţia pînă în Caucaz. Acest mare lanţ al fiinţei ţărăneşti a construit o umanitate puternică, a demnităţii şi a înrădăcinării aspre, a supravieţuirii istorice şi supraistorice. Fără „mizeria“ istorică a devenirii acestei civilizaţii, fără creştinătatea ei plină de contradicţii, prezentul care dizolvă totul ar fi fost el însuşi dizolvat în neantul imposibilităţii de a fi, de a fi fost vreodată. Programul „Bernea“ este o reverenţă făcută acestei civilizaţii, civilizaţie pe care ţăranul român o ex-pune fără cusur. Ţăranul român joacă aici dublul rol de referent al discursului muzeal, dar şi de semn pentru această mai cuprinzătoare civilizaţie umană a ţărănescului. Este aici o foarte fină echilibrare a accentelor etosului şi ale ethnosului.

Crucea, elementul „supărător“ al expunerii Bernea, excesul crucii, cum este numită trimiterea continuă la tema sacrificiului christic, este doar definiţia umanului, pe care Horia Bernea încearcă să o ţeasă de-a lungul şi de-a latul acestui text/acestei texturi edificat(e) în şi prin obiecte. Este această definiţie actuală, corectă, antropologic relevantă, liturgică? Fiecare se poate întreba şi îşi poate răspunde, după propriile puteri. De ce să înlocuieşti o întrebare profundă cu un răspuns mediocru?!

„Am pus în centrul muzeului nostru «icoana» ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sînt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei, şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere. Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou «obiect», omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.“ Iată numai unul dintre gîndurile lui Horia Bernea, care a căutat neîncetat o rafinare a exprimării a ceea ce viza prin construcţia muzeului. Ca şi în expunere, nu este nici urmă de partitură ideologică, dar este totuşi ceva, ceva care irită, şi anume convingerea, etosul propriilor sale convingeri, credinţa lui în icoana acestei lumi, al cărei semn desfăşurat îl căuta. Această convingere, această încredinţare că ea este o cunoaştere valorează ceva pe cîntarul antropologic?

Argumentul meu este că întrebarea nu este bine pusă, deci irelevantă; expunerea Bernea este doar un mod (nondiscursiv, poetic) de a vorbi despre noi înşine. Acolo unde sîntem convinşi că ştim totul, că am atins infailibilul rutinei, simbolul sau metafora ne redau întrebarea, orizontul re-gînditului. Expunerea muzeului construieşte un traseu simbolic, încearcă o reorientare a privirii noastre încastrate în carcasa prezentului către origine, către trecut, pentru a ne putea redescoperi o parte a sinelui nostru ocultat. Este aici totul? Nu, şi nimeni nu o pretinde, dar este ceva esenţial pentru însuşi viitorul nostru, şi anume faptul că avem un trecut. Iar trecutul este el însuşi subiectiv, adică este al unui subiect. S-a demonstrat că trecutul este, din punct de vedere epistemologic, „ireal“, nu este nici adevărat, nici fals, nu există ca obiect al cognitivului, dacă este, este numai ca amintire, deci ca memorie subiectivă. Dar dacă există întrunirea a două, a cel puţin două memorii subiective care converg asupra unei memorii comune, atunci e posibil să avem un trecut real, o realitate trecută şi trăită, experimentată.

Paradigma antropologică a prezentului absolut care ni se propune poate să aleagă orice cale de afirmare a propriilor principii şi consecinţe, dar trebuie să o facă respectînd regula jocului pe care chiar ea îl impune, şi anume caracterul failibil al cunoaşterii. Nu pot exista adevăruri postulate a priori, dacă totul se demonstrează şi totul rămîne de demonstrat, deci rămîne de demonstrat inclusiv că ţăranul tradiţional nu a existat niciodată. Şi chiar dacă „demonstrăm“ acest lucru, aceasta rămîne doar o teorie. Poate că şi existenţa „omului tradiţional“ este o teorie, doar o teorie, dar este una care este demonstrată de fapte, de evenimente, de texte, de urmele unei civilizaţii, care este poate muribundă, dar care are de partea ei evidenţa unei fiinţări.

Avem în faţă două paradigme incomensurabile, paradigma antropologiei materialităţii cantitative, cu corolarul ei empirist, şi paradigma unei hermeneutici a noncantitativului, a dematerializării, a decriptării sensului încifrat în obiecte, aşezări, evenimente şi texte. Sînt două paradigme care nu vor comunica niciodată, care nu au decît formal acelaşi referenţial, de unde putem trage concluzia perfect întemeiată că nu pot fi nici simultane, nici convergente. Din această dilemă nu putem ieşi! Viitorul muzeului cărei paradigme îi va aparţine, empirismului conectat subreptice la corectitudinea politică sau poiesis-ului unei lecturi hermeneutice a frumuseţii şi adevărului unei civilizaţii care ne transferă încă sensuri subtile, cu modestia unui părinte care a acceptat orizontul imediat al morţii?

La final, cîteva întrebări ale lui Horia Bernea: „Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale? Ce fel de intelectual şi de român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării? Ce fel de om e acela, care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de «odihnă» şi de «acţiune» binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave? Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?“.

––––––––––––––

1. Vintilă Mihăilescu: „Spunem că sîntem o ţară de drept, dar ne comportăm ca o comunitate rurală din fundul Dobrogei“, interviu publicat de hotnews.ro, 4 octombrie, 2008.

2. Vintilă Mihăilescu: „Marea cultură a apărut întotdeauna acolo unde au fost bani şi putere“,http:/zf.ro., 30.09.2009.

Mihai Gheorghiu este cercetător şi director de management cultural al Muzeului Ţăranului Român.

Recomanda articolul prin:

Etichete: mtr, muzeul taranului roman

Comentarii utilizatori

Taranul romanSophia Jurcan - Duminica, 14 Martie 2010, 13:38

Cred ca gresim referindu-ne mereu la "taranul roman". Am avut doi bunici tarani in egala masura autentici si in egala masura romani. Munceau amandoi pe rupte. Se certau cat cuprinde. Ea era bisericoasa (mai spre sfarsit). El, nu. Ea era vicleana si destul de rapace. El era un executant cu gura mare. Erau foarte curati. Desi aveau o casa mare se mutasera intr-o cameruta din fundul curtii. Lui ii placea sa bea un pahar, hai doua trei - de ce s-o nimeri, numai sa fie. Ea il certa si se lasa cu taraboi mare. Ei ii era o nespusa greata de alcool (nu si atunci cand n-o vedea sau auzea nimeni!) Ea tinea casa. El tinea discursuri. Aveau una sau doua icoane. Am fost invatata "Tatal nostru", "Inger, ingerasul meu" si "Doamne, Doamne ceresc tata" - eu ziceam "Doamne cerestata" si nu intelegeam ce inseamna "cerestata". As putea s-o tin asa pana maine, povestind nu doar despre bunicii mei, care nu mai sunt, dar si despre alti tarani. Individualitati cat se poate de disticte. Nu mai vorbesc despre diferentele dintre taranii diverselor regiuni ale patriei.
Poate chiar o s-o fac, candva. Inchei insa cu prima propozitie din "Rascoala" lui Rebreanu (citez din memorie):"D-lor, dvs. nu cunoasteti taranul roman!" Avea dreptate. Daca am reciti "Ion", "Rascoala", "Padurea Spanzuratilor", chiar si "Gorila", imi permit sa cred ca l-am intelege si noi mai bine... E putin schimbat, femeile poarta "treiling" si barbatii "tenesi"... copii au cam sters-o prin strainatate, motiv pentru care socotelile se fac in euro sau in dolari. Depinde. Intr-un viitor destul de apropiat, "taranul roman" se va transforma in fermier. Inevitabil Restul e poveste.