OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Este un suflu generos în pornirea de afirmare şi de distrugere, care transfigurează demonia vieţii istorice şi încunună culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecător. Va fi o pată de neşters pe conştiinţa modernă iluzia înşelătoare a progresului.“ Aceste cuvinte au fost scrise de Emil Cioran în încheierea la Schimbarea la faţă a României, una dintre cărţile cele mai controversate ale scriitorului român. Afirmaţia mi se pare relevantă pentru începutul discuţiei pe marginea cărţii profesorului Eugen Negrici, Iluziile literaturii române. Spiritul critic nu a făcut carieră în cultura română şi din această cauză sînt întotdeauna bineavenite şi necesare demersurile de acest fel.

nnn Deconstrucţia discursului de legitimare

Cartea lui E. Negrici are în primul rînd meritul de a purta discuţia referitoare la miturile literaturii române de pe o poziţie asumat radicală, o iniţiativă  ce refuză din start aşa-numitele valori „prefabricate“, sentimentele de „admiraţie generalizată“, atitudinile comode pe care se construieşte ideea de cultură naţională. Trebuie spus, de la bun început, că nu avem de-a face cu o istorie literară, ci cu un demers menit să indice principalele orientări ale mitologiei istorico-literare şi implicaţiile acestora în discursul de legitimare al unei literaturi născute „cu destulă dificultate şi cu mare întîrziere“. Autorul identifică în istoria literaturii române acele rezistenţe la tentaţia „revizuirii“ care s-au manifestat prin reprimarea atitudinilor critice de orice fel. Aceste tendinţe, identificate ca fiind simptomatice pentru istoriile literare scrise în spaţiul românesc, sînt adoptate, după cum bine observă E. Negrici, de şcoală, universitate şi de critici pe baza canonului literar instituit de Călinescu în Istoria... sa. Autorul aminteşte atitudinea marelui critic faţă de iniţiativele „de repunere în discuţie a valorilor «clasice»“. „Faţă de cei care îşi permit să aibă dubii, Călinescu devine feroce, coborînd neaşteptat de iute într-o zonă mîloasă, imprevizibilă.“ Este semnalată lipsa unei reacţii analitice la apariţia lui Nu de Eugen Ionescu şi discreditarea lui Paul Zarifopol pentru atitudinea tranşantă faţă de „literatura obosită a clasicismului“. Departe de a fi un atac la adresa criticului român, Iluziile literaturii române este o carte care îşi propune să refuze orice consens în privinţa istoriei literare. De fapt, E. Negrici renunţă la strategiile de tipul argumentului de autoritate. Este îndreptăţit atunci cînd atribuie criticii călinesciene mitologia construită în jurul unor scriitori „intangibili“. Există, de asemenea, în discursul istorico-literar o terminologie caracteristică exegezei clasicilor, marcată de o inflaţie de superlative, de fraze de preamărire, toate avîndu-şi sursele în atitudinea critică a lui Călinescu (trebuie amintite, măcar în trecere, cuvintele criticului din încheierea la Viaţa lui Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc.“, afirmaţie care nu lasă prea mult loc judecăţilor analitice).

Acest tip de discurs se întîlneşte, cu deosebire, în studiile critice dedicate operei lui Mihai Eminescu. La mulţi critici (care se revendică de la Călinescu), există o imposibilitate, o neputinţă de a-şi păstra spiritul critic şi o tendinţă de a transforma textele de istorie literară în adevărate encomioane. Retorica encomiastică este transferată, după cum ne atenţionează şi Eugen Negrici, studiului literaturii în învăţămîntul preuniversitar, a cărui importanţă este de multe ori subestimată. În şcoală, percepţia publicului neinformat asupra istoriei literare este obturată. Această percepţie este direct responsabilă pentru proliferarea iluziilor.

La fel de lucidă este şi analiza modernismului românesc, care este abordat de autor prin raportarea la Antologia de poezie modernă întocmită de Nicolae Manolescu în 1968. „Recitind această antologie, ne pune pe gînduri faptul că poeţii interbelici, în majoritatea lor, nu posedă vreo ştiinţă a ambiguităţii şi nu par să aibă cunoştinţă de avantajul «tensiunilor nerezolvate». Ceea ce ne face să ne îndoim de modernitatea liricii lor, de apartenenţa lor la modelul poetic impus conştiinţei critice de Hugo Friedrich.“ Este îndreptăţită atitudinea autorului atunci cînd acesta îşi exprimă rezervele cu privire la modernitatea „literaturii române moderne“ prin observaţia deosebit de exactă a faptului că poemele celor mai „îndrăzneţi“ modernişti pot fi descrise prin categorii pozitive. Există însă şi afirmaţii ce ar trebui nuanţate, cum sînt cele de tipul „În antologia de care ne folosim ş...ţ, Ion Vinea nu se arată a fi mai mult decît un elegiac minor. Ca mulţi alţii înaintea lui, el înregistrează, discret sau blînd ironic, melancolica alunecare a întîmplărilor sufletului. Eşti surprins, de asemenea, de distanţa enormă dintre  vehemenţa superbă a declaraţiilor, a luărilor de poziţie şi unda lirică învăluitoare, vibraţia afectivă a versurilor româneşti semnate de B. Fundoianu şi Ilarie Voronca“.

nnn Încrederea în modelul lui H. Friedrich

Apartenenţa la modelul impus de H. Friedrich nu poate fi „proba“ modernităţii acestor autori. Mai mult, la B. Fundoianu, dar mai ales la Ilarie Voronca, textele din volumele de debut pot fi considerate etape necesare în evoluţia limbajului poetic al acestor autori. În cazul lui Voronca, evoluţia limbajului este evidentă în volume ca Ulise, Colomba sau Plante şi animale, chiar dacă acestea au fost scrise în limba franceză. Nu cred că putem identifica o cezură între operele româneşti şi operele franceze ale unor autori de tipul lui Fundoianu sau Voronca. „În orice caz, oriunde ai deschide antologia, mai nimic nu se potriveşte cu ceea ce ştim acum despre expresia modernă. Sînt de negăsit reperele, atributele, indiciile evocate adeseori de Hugo Friedrich: spaimele, tulburările, angoasele, dominaţia excepţiei şi a straniului, tenebrosul, atracţia neantului, fantezia scormonitoare, sfîşierea în extreme, dezorientarea, ordinea pierdută, transcendenţa globală, incoerenţa, fragmentarismul, reversibilitatea...“ etc. Din nou, trebuie subliniat faptul că aceste atribute lipsesc textelor strînse de Nicolae Manolescu în Antologia... sa din 1968, care a luat naştere în condiţiile unei selecţii condiţionate de restricţiile vremii. Autorul se salvează de fiecare dată de la observaţii neinspirate. Majoritatea afirmaţiilor vehemente sînt urmate de explicaţii, de nuanţări, de analize lucide ale circumstanţelor atenuante care au contribuit la proliferarea iluziilor în istoria literaturii române. Autorul recunoaşte neajunsurile şi limitele antologiei realizate de Manolescu, păstrînd echilibrul caracteristic acestei lucrări. Un exemplu al acestei strategii este recunoaşterea contribuţiei la iniţiativa de înnoire a avangardiştilor tîrzii. „Abia valul suprarealiştilor tîrzii (Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc.) va îmbogăţi poezia cu formule şi atitudini stilistice noi, care îi dau pecetea modernităţii. [...] Cu cel de-al doilea val suprarealist, ne aflăm, în sfîrşit, în spaţiul modernităţii definite ca atare de Hugo Friedrich... .“

Cazul postmodernismului

Pe lîngă analiza făcută modernismului, poate cea mai mare controversă va fi stîrnită de capitolul intitulat „Cazul postmodernismului“, din motive evidente, perioada în discuţie fiind mult mai apropiată de prezent şi suscitînd un interes imediat. Autorul reproşează istoriei literaturii române imaturitatea manifestată printr-o epuizare mult prea uşoară a resurselor sale ficţionale, intrarea prea timpurie într-o epocă alexandrină – obiecţii deosebit de îndreptăţite. Controversele vor fi alimentate de observaţiile lui E. Negrici, conform cărora, elanul recuperator al prozei româneşti, deschis de prozatori ca Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu, Sorin Titel, George Bălăiţă, Ştefan Agopian, „a fost, după 1980, deviat şi, pînă la urmă, compromis, astfel încît, pentru încă o dată, s-a ratat şansa intrării în normalitate a literaturii noastre şi s-a pierdut interesul pentru împlinirea datoriilor ei neonorate“. Optzeciştilor li se reproşează crearea unui curent de opinie „ca şi cum ar fi simţit semnele uzării paradigmei modernismului şi ar fi auzit marile zgomote ale unor mecanisme ruginite. Ca şi cum totul ar fi evoluat în literatura noastră (ca şi în societatea noastră) cît se poate de firesc, iar iniţiativa lor ar corespunde unei dialectici interne bine conturate...“. Ideea existenţei unei istorii a literaturii române este demontată în acest paragraf, fiind identificată ca una dintre iluziile principale ale studiului literar. E. Negrici este destul de precaut, făcînd o distincţie între poezie şi proză în cazul generaţiei ’80. Recunoaşte remarcarea mai cu seamă în aria poeziei şi îndreptăţirea atitudinii acestor autori în interiorul spaţiului poetic. Reproşează însă poeţilor optzecişti o mimare a normalităţii şi un sincronism cu „starea generală a poeziei lumii“. Optzeciştii îşi permiteau „să se simtă dezinhibaţi şi să se comporte ca atare“. E. Negrici este deosebit de reţinut în recunoaşterea contribuţiei poeţilor optzecişti la înnoirea limbajului poetic. „Saltul“ făcut de reprezentanţii acestei generaţii nu este considerat „curaj politic“, ci „îndrăzneală estetică“, „aceea de a aborda o zonă de prea mult timp ignorată de poezie (şi chiar de proză)“. Un posibil susţinător al generaţiei ’80 şi al contribuţiei acesteia ar putea răspunde autorului Iluziilor literaturii române prin demontarea noţiunii de „curaj politic“, nu neapărat relevantă în cazul acestor scriitori.

Sînt convins că secţiunea dedicată postmodernismului va fi îndelung discutată şi analizată. De altfel, acesta este unul dintre marile merite ale cărţii lui E. Negrici, posibilitatea de a deschide o discuţie cu adevărat polemică, în care sînt angajate în primul rînd resursele raţionale şi analitice ale comentatorilor, discursul fiind lipsit de retorica mitologiei istorico-literare.