Criticul literar şi profesorul
universitar clujean Gheorghe Perian şi-a adunat în volum, în
anul care a trecut, o serie de articole publicistice apărute în
decurs de mai bine de 20 de ani în
Vatra,
Familia,
Tribuna,
Echinox,
A(l)titudini, sub titlul
Literatura în schimbare
(Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010). E vorba de cronici literare
acoperind o perioadă cuprinsă între sfîrşitul anilor
’70-începutul anilor ’80 şi mergînd pînă în
anii 2000 (cu cîteva texte şi mai recente, din 2007-2008).
Gheorghe PERIAN, Literatura în schimbare (opinii şi atitudini critice), Editura Limes, Colecţia „Eseuri“, Cluj-Napoca, 2010, 200 p.
Ca
întotdeauna în cazul articolelor adunate în volum,
marele avantaj este tocmai acela că e înlesnit accesul la
texte altfel presărate prin colecţii mai vechi de reviste ce se pot
găsi, de regulă, numai la biblioteci. Neajunsul unui asemenea
volum, în acelaşi timp, este o inevitabilă eterogenitate, pe
care Gheorghe Perian încearcă să o contracareze organizînd
articolele reluate aici sub semnul acelei „literaturi în
schimbare“ care dă şi titlul cărţii.
În scurta „Prefaţă“,
autorul anunţă deja că schimbarea literară cu pricina face
referire la intrarea pe scena literară, în anii ’80, a unei
noi generaţii care-şi va revendica ulterior postmodernismul în
spaţiul românesc, precizînd totodată că textele
critice datînd din acei ani, republicate în volumul de
faţă reprezintă o formă de „critică de susţinere“ (în
accepţia criticului francez Albert Thibaudet): „Schimbarea de care
se vorbeşte în această carte a avut loc la sfîrşitul
secolului trecut, începînd cu anii ’80, cînd o
nouă generaţie de scriitori – ce se va numi postmodernistă –
şi-a făcut intrarea în literatura română. Climatul era
de criză profundă, atît în plan politic, cît şi
în plan social, criză încheiată cu o serie de
brutalităţi prin care sistemul totalitar a încercat să-şi
menţină autoritatea şi să falsifice procesul de democratizare a
ţării. Pentru scriitorii postmodernişti, deceniul al nouălea a
fost o epocă de militantism şi de fervoare, cînd
personalităţile de avangardă ale generaţiei au scris primele
manifeste, au iniţiat primele polemici şi au trasat cadrul
conceptual şi problematic al noului curent“.
Romanul „obsedantului deceniu“ şi
romanul istoric în anii ’80
În acest sens, primele două
secţiuni ale cărţii sînt printre cele mai interesante,
tocmai pentru că reconstituie o atmosferă de epocă – anii ’80,
cu cenzura de rigoare, care necesita exprimarea prudentă,
afirmaţiile precaute şi suficient de generale –, dar fac posibile
şi anumite „adevăruri“, constatări de ordin istorico-literar,
formulate cu simplitate şi limpezime de Gheorghe Perian – într-un
stil sobru caracteristic, a cărui deviză călinesciană este:
„Oriunde sînt idei clare este şi un adevăr“ (motto-ul
cărţii). Printre aceste „adevăruri“ ale contextului
socio-literar în care se vor afirma tinerii optzecişti se
numără acela al impasului în care se găsesc romanele tîrzii
(ale anilor ’70) ce copiază fără substanţă reţeta de succes a
„romanului obsedantului deceniu“: „Spre deosebire de Cel mai
iubit dintre pămînteni (o excepţie, roman apărut în
1980 – n.m.), multe din romanele despre «obsedantul deceniu»
publicate în ultimul timp repetă, cu nesemnificative nuanţe,
motive şi expresii puse în circulaţie de operele anterioare.
Autorii (sînt citate nouă nume, care astăzi nu ne mai spun
nimic: Nicolae Stăiculescu, Babilonul de nisip, 1979, şi Grigore
Ilisei, Ceasul oprit, 1980 – n.m. scriu după o reţetă, înlocuind
creaţia cu imitaţia. Nu vom recunoaşte în paginile lor
obsesia reală a deceniului şase, ci doar limbajul acestei obsesii.
Ştergerea ei se explică, în primul rînd, prin
îndepărtarea în timp a perioadei şi apoi, în
cazul scriitorilor tineri, prin faptul că n-au trăit în
profunzime experienţa acelui deceniu. Cei ce n-au avut puterea de-a
se împotrivi inerţiei au împrumutat formula de succes a
acestui roman, îngroşînd rîndurile epigonilor“.
Fraza citată – nelipsită de acurateţe, dar şi de prudenţă –
spune, în acest articol apărut în Vatra nr. 3/1981
(„Criza romanului despre «obsedantul deceniu»“), mai
mult decît atît; ea depune mărturie, peste timp, despre
ce înseamnă „formulă de succes“ a romanului în
comunismul tîrziu, şi anume inerţialul şi epigonicul roman
al „obsedantului deceniu“, „succesul“ fiind mai ales unul
repurtat în faţa cenzurii oficiale (tot Gheorghe Perian
confirmă cît de greu a fost pentru tinerii optzecişti să
poată publica o carte, în anii aceia – deseori imposibil),
iar „criza“ acestui roman, înregistrată cu exemple de
autori, trădează de fapt sastiseala criticului şi a scriitorilor
noii generaţii, pe care-i girează tacit, în faţa unei
formule epice epuizate şi aservite, inevitabil, politicii de stat.
O altă observaţie preţioasă de
istorie literară şi de reconstituire precisă a contextului se
referă la proliferarea – în locul romanului „obsedantului
deceniu“, decretat a se afla în criză – unui alt tip de
roman, romanul istoric. În subtextul frazelor sale limpezi şi
aparent inocente, criticul combătea, în fond, şi acest roman,
situat în descendenţa primului, la fel de schematic şi de
revolut ca tehnici romaneşti, şi – nota bene – la fel de
ideologizat sau pasibil de aservire ideologică, fiindcă promovează
cu bună ştiinţă naţionalismul şi protocronismul caracteristice
ceauşismului tîrziu (şi opuse polemic „realismului
socialist“ internaţionalist din deceniul şase): „Recrudescenţa
istorismului este însă un fenomen mai complex, care se cere
analizat în continuare. Declinul romanului despre «obsedantul
deceniu» poate crea necesitatea unei schimbări, dar nu poate
explica de ce această schimbare s-a făcut tocmai prin exploatarea
filonului istoric. [...] Cred că romanul istoric a fost selectat din
două motive: mai întîi, fiindcă el constituie [...] o
prelungire firească a celui despre «obsedantul deceniu»
şi apoi fiindcă în această etapă a culturii româneşti,
caracterizată prin protocronism, se manifestă o prevalenţă a
ideii naţionale“ („Recrudescenţa romanului istoric“, Vatra,
nr. 2/1980).
Iată, aşadar – cu nuanţele de
rigoare, şi anume semnalînd romane de dedramatizare a
„obsedantului deceniu“, la modul umoristic şi satiric, precumConfesiuni paralele (1979) de Costache Olăreanu, sau romane ce
tratează tema uitării în raport cu acelaşi deceniu, caMierea (1978) de Eugen Uricariu sau Întoarcerea lui Pascal
(1979) al Danei Dumitriu – care este peisajul literar în
momentul în care optzeciştii debutează, iniţial cu proză
scurtă şi în antologii colective, ulterior individual şi
trecînd şi la roman. Gh. Perian semnalează inclusiv un
„orizont de aşteptări“ diferit al „noului public“,
pregătind terenul pentru trecerea la „critica de susţinere“ a
optzeciştilor anunţată mai sus.
Aceştia din urmă, însă, sînt
marginalizaţi de putere, respinşi de sistem, din momentul în
care el sesizează că e vorba de un posibil – şi periculos –
grup de presiune. Trimişi la posturi de profesori prin toate
colţurile ţării, după absolvire, ei au drept de publicare în
revistele studenţeşti, iar nu în cele consacrate. „Ei ar
putea forma – scrie criticul în 1978 în Echinox – o
aşa-zisă generaţie dezmoştenită sau, cum spune prietenul meu
Alexandru Vlad, «o generaţie ce s-a prezentat la lucru în
pauza de prînz»“.
Reevaluări literar-estetice după
’90
Scriitorii optzecişti recuperează
terenul după ’90, ocupînd spaţiul literar public şi
instituţii de profil – iar acest lucru e considerat de Gheorghe
Perian, în primii ani postdecembrişti, adevăratul eveniment
în plan cultural, iar nu explozia memorialisticii sau, cum îi
spune criticul, a „literaturii subiective“. Pe de altă parte,
chiar la acest capitol, autorul dă curs cîtorva consideraţii
foarte discutabile, trădînd reminiscenţele unui mod de
gîndire mai degrabă moderniste – în ciuda susţinerii
postmodernilor (e autorul cărţii Scriitori romani
postmoderni, 1996) –, care crede în autonomia literaturii în
raport cu contextul istoric, social şi politic: „S-ar putea spune
că, dacă în istoria politică a ţării anul 1989 va marca
începutul unei epoci noi, în istoria literaturii române
schimbarea s-a petrecut ceva mai devreme, pe parcursul anilor ’80.
Se verifică deci încă o dată că literatura are o
periodizare internă, proprie, care nu coincide neapărat cu aceea a
istoriei politice“ (Vatra, nr. 11/1991).
Or, e greu de acceptat astăzi o
asemenea ipoteză, cu atît mai mult cu cît
postmodernismul promovat de optzecişti începînd cu a
doua jumătate a anilor ’80 e în primul rînd un concept
polemic şi politic, complet şi deliberat în răspăr cu
ceauşismul tîrziu în care îşi face apariţia.
Destul de confuz la nivel teoretic în acei ani (a se vedea, de
pildă, numărul din Caiete critice dedicat postmodernismului, în
1986) şi fără un context real, despre un postmodernism literar se
poate vorbi cu adevărat abia după ’90, în societatea
românească democratică, şi ea incipientă, aflată într-o
tranziţie dificilă. Primul deceniu postdecembrist este, de altfel,
decisiv pentru evoluţia scriitoricească a optzeciştilor, un punct
de cotitură – cum intuia Mircea Nedelciu –, o confruntare dură
cu o schimbare socio-politică majoră a spaţiului românesc.
Unii rezistă ca scriitori, alţii dispar sau se pierd în
jurnalismul de cotidian şi în culisele politice ş.a.m.d. De
aceea, e greu de acceptat ceea ce spune în alt loc Gheorghe
Perian, şi anume că optzeciştii au inovat deja în deceniul
nouă, iar după ’90 nu se mai pune problema unei inovaţii
literare... Lucrurile stau cu totul invers, evoluţia postdecembristă
a optzeciştilor este, la drept vorbind, o probă de foc.
Gh. Perian ia, în fond, el însuşi
distanţă, în anii ’90, de conceptul de postmodernism în
spaţiu românesc: „Neavînd încă, din punct de
vedere estetic, un sens bine precizat, el acceptă mai multe sensuri
deodată. Este, cu alte cuvinte, eclectic. Aceasta nu înseamnă,
fireşte, că ar trebui să-l abandonăm, ci doar să-i descoperim,
pe lîngă sensul propriu (cel temporal), şi o valoare de
conţinut ceva mai precisă“. Cercetătorul balansează, însă,
în articolele din primii ani postdecembrişti, între
asemenea luări de distanţă în discuţia din jurul
postmodernismului (astăzi deja consumată de ceva ani) şi o
tentaţie/nostalgie cumva modernistă, desuetă, către studiile cu
„caracter totalizator“ şi unitar de istorie şi teorie literară
şvezi şi chestiunea scrierii în postdecembrism a unei istorii
(de autor) a literaturii române contemporaneţ şi către ceea
ce numeşte undeva „nevoi de universalism teoretic ale
specialiştilor“ (în legătură cu sinteza considerată
totalizantă Poetica postmodernismului, 1996, a lui Liviu Petrescu,
dar şi cu Istoria tragică şi grotescă a întunecatului
deceniu literar nouă, 1993, carte de referinţă pentru literatura
optzecistă, deşi ea însăşi acuză o receptare destul de
modernistă a fenomenului).
Nu insist, din motive de spaţiu,
asupra altor aspecte interesante propuse de volumul în
discuţie: printre ele pledoaria constantă pentru luarea în
considerare inclusiv a grupurilor optzeciste din provincie, pledoaria
pentru reevaluarea canonului literar şi reîntregirea
literaturii române în postdecembrism (cu literatura de
exil şi cea basarabeană), reflecţiile pe marginea mutaţiilor
suferite de cronica literară, dar şi de metodele criticii în
anii ’90. Închei cu o observaţie pertinentă – şi adecvat
postmodernă – din 1998, foarte în spiritul lui Greenblatt şiNew Historicism: „Căci reevaluarea e o chestiune de estetică, ea
vizează scrisul, iar nu scriitorul. A reevalua nu e altceva decît
a reciti o operă literară într-un alt context istoric şi
estetic decît acela în care a fost scrisă şi publicată
iniţial“ (1998).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters