OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca tehnică de bază, (şi) în Casa spiritelor – ca şi în celelalte două volume ale trilogiei din care acest roman face parte, Fiica norocului şi Portret în sepia – scriitoarea se foloseşte din plin de toate procedeele (nu întotdeauna foarte bine asimilate, să recunoaştem!) ale realismului magic, cartea fiind comparată, de ea însăşi (fără vreo urmă de modestie!...), nici mai mult, nici mai puţin decît cu Un veac de singurătate de García Márquez. Romanul este povestea (de-a dreptul saga) a trei generaţii ale neamului Trueba, familie bogată, puternică, plină de numeroase secrete şi de complicate legaturi, mai mult sau mai puţin morale, oficiale, oficializate (sau oficializabile), marcată de cîteva femei deosebite, Clara, Blanca şi Alba. Aceasta din urmă este personajul-narator al cărţii, prin ochii şi din perspectiva căreia sînt privite evenimentele care au marcat deopotrivă istoria chiliană, dar şi pe aceea a propriei familii, de-a lungul a peste cincizeci de ani. Se vede, chiar şi din relatarea schematică a subiectului, că acest roman reprezintă încercarea de recuperare a trecutului, fie el personal sau colectiv, fără de care prezentul ar fi lipsit de elementele esenţiale la care să se raporteze sau în stare a-i da consistenţă – În căutarea timpului pierdut, în variantă latino-americană postmodern-feminină, după cum nu puţini critici au subliniat. Poate de aici şi frecventa interpretare a scrierilor Isabelei Allende exclusiv din perspectiva feminismului, în sensul că, adesea, exegeţii au remarcat că eroinele din romanele sale reuşesc să îmblînzească lumea din jurul lor, cel mai adesea prin maniere îndrăzneţe de secol XX, plasate de către autoare, curajos (uneori, chiar cu prea mult curaj!), în veacul anterior... Astfel, cele mai multe dintre ele, Eliza Sommers, Aurora del Valle sau Alba, trăiesc nu doar experienţa unei călătorii fizice, ci, cel puţin în egală măsură, şi a uneia iniţiatice, în cele din urmă ajungînd să se descopere pe ele însele şi să se elibereze de toţi demonii – proprii sau ai lumii din jur – care ameninţau a le învinge. Şi care ţin, în Casa spiritelor, nu de porniri lăuntrice insuficient precizate, aşa cum se întîmpla, de pildă, în cazul Elizei din Fiica norocului, ci de violenţa transformată în semnul specific al unei anumite epoci din istoria contemporană atît de tragică a continentului latino-american. Desigur, este adevărat că pesonajele importante din aceste romane, Clara, Blanca şi Alba, sînt femei aflate în căutarea fericirii şi a împlinirii prin iubire, dar ar fi mai potrivită, poate, „o lectură în cheie feminină, şi nu strict feministă“, după cum autoarea a sugerat, ea însăşi, nu o dată.

 

Pe de altă parte, dacă avem în vedere structura de ansamblu a romanelor ce compun această trilogie, vom observa că, pentru Isabel Allende, ca şi pentru Alejo Carpentier, ca să rămînem doar la acest exemplu, romanul este un mod de înţelegere a realităţii sud-americane, care reclamă o explorare în profunzime şi un limbaj care să-i permită scriitorului să numească lucrurile „cu adevăratul lor nume“. Iar America Latină este, după cum pare a afirma nu o dată Allende (la fel cum au făcut numeroşi reprezentanţi ai celebrului „boom“ latino-american din anii ’60-’70, unii dintre ei, fireşte, la un nivel calitativ net superior faţă de autoarea de faţă), un continent încă necunoscut cu adevărat; atît din punct de vedere istoric, cît mai ales spiritual. Iar Casa spiritelor, ca şi alte scrieri ale sale, reprezintă şi încercarea lui Allende de a descoperi realitatea profunda a unei părţi esenţiale a lumii sale. Pentru că, dacă e adevărat faptul că Allende readuce mereu în actualitate o lume a miturilor uitate ale Americii Latine (mai ales dacă avem în vedere capacităţile miraculoase – dar profund legate de tradiţia unui anumit spaţiu cultural – ale Clarei şi Blancăi, personaje desprinse, pe alocuri, parcă, din paginile lui Garcia Márquez!), la fel de adevărat este şi acela că tot ea reuşeşte, cumva, să le „internaţionalizeze“, plasînd totul într-un cadru mai larg şi avînd în vedere, în permanenţă, problemele stringente ale lumii latino-americane de după răsturnarea de la putere a lui Salvador Allende. În fond, romanciera nu reelaborează fantastic realitatea, ci recreează, în manieră realist magică (chiar dacă, uneori, e vorba de un realism magic de consum sau pentru uzul publicului celui mai larg), tocmai datele realităţii prin prisma revelaţiei privilegiate, fără să caute esenţialul în descrierea exterioară, ci în viziune. Acest mod de abordare îşi are originea în simbioza unor culturi diferite, în amestecul de rase, dar şi în istoria latino-americană însăşi, în chiar particularităţile ei, cele în care Allende consideră, la fel ca şi predecesorii săi, că există un important procent de mit şi superstiţie. Nimic altceva, în fond, decît afirmase, cu cîteva decenii înainte, Alejo Carpentier, în prefaţa la prima ediţie a romanului său (pe care, desigur, autoarea de faţă a citit-o cu toată atenţia, însuşindu-şi o parte dintre idei, chiar şi fără a fi întotdeauna dispusă să admită acest lucru pînă la capăt!), Împărăţia acestei lumi: „prezenţa acestor realităţi este patrimoniul întregii Americi hispane, loc unde nu s-a încheiat inventarierea tuturor cosmogoniilor, căci ce altceva este istoria acestei părţi de lume decît o cronică a realului miraculos?“.

Dar, dincolo de neajunsurile venite mai ales din încercarea autoarei de a face din realismul magic, aşa cum fusese el practicat cu cîteva decenii în urmă de marii săi reprezentanţi, un soi de bun de larg consum, proza Isabelei Allende (mai ales prezentele două romane!) are darul de a construi convingător o lume populată de personaje feminine ce străbat un drum lung şi anevoios, evoluînd de la inocenţă la independenţă, avîntîndu-se iniţial în tot felul de întreprinderi, care de care mai riscante, dar sfîrşind prin a descoperi cel mai important – şi neaşteptat – lucru: propria libertate. Casa spiritelor reprezintă, astfel, şi încercarea de aducere în prim-plan a celei mai adevărate realităţi a unei părţi esenţiale şi profund umane a continentului sud-american. La fel se va întîmpla şi în cărţile publicate după aceea de autoare, mai ales în Fiica norocului (1999) şi în Portret în sepia (2000), a căror lectură integrală este absolut necesară pentru înţelegerea semnificaţiilor vastului ansamblu epic. Căci abia în ultimul volum, cititorul realizează complicata ţesătură de fire narative pe care Isabel Allende le conduce nu fără precizie, legînd viaţa Clarei din Casa spiritelor de aceea a verişoarei sale, Aurora del Valle, personajul-narator din Portret în sepia, a cărei bunică – desigur, extraordinară, ca toate bunicile din bogata tradiţie literară latino-americană, de la Cabrera Infante la Gabriel García Márquez – este nimeni altcineva decît Eliza Sommers din Fiica norocului…

 

Isabel Allende străbate, astfel, distanţa de la scrierile fantastice precum Eva Luna, trecînd prin experienţa personală dureroasă din Paula, pentru a atinge maturitatea artistică în special în ultimele două romane ale acestei trilogii – aparent simple cărţi de aventuri şi despre aventuri, dar mai ales de şi despre dragoste, prezentată întotdeauna pe fundalul marilor evenimente istorice care au marcat America Latină (şi nu numai, dacă e să amintim aici minunata evocare a Chinei, cu lumea sa tradiţională, dar şi cu conflictele din Hong Kong de după războaiele opiumului din Fiica norocului, cea mai potrivită introducere pentru prezentarea ulterioară a lui Tao Chi’en). Mari evenimente istorice, altfel spus, nimic altceva decît un alt mod de reprezentare a temporalităţii, după cum bine se ştie, una dintre temele majore ale romanului latino-american contemporan, de la Un veac de singurătate la Şotron şi de la Conversaţie la Catedrală la Despre eroi şi morminte. Sau, dimpotrivă, evenimente ale vieţii personale, doar aparent mai puţin importante, prezentate întotdeauna, prin intermediul privilegiatului – de la Proust încoace – procedeu al recursului la mecanismele atît de subtile ale memoriei. Tocmai în acest sens se cer citite şi cuvintele cu care Isabel Allende alege să încheie Portret în sepia: „Memoria este ficţiune. În definitiv, tot ceea ce avem din belşug este memoria pe care am ţesut-o“.

Isabel ALLENDE

Traducere de Cornelia Rădulescu

Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, 444 p.

Isabel ALLENDE

Traducere de Cornelia Rădulescu

Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, 304 p.